O intristare de moarte imi copleseste sufletul si-mi acopera totul si n-am nici noapte, nici zi si ma ineaca intr-o mare de lacrimi. Tu mi-ai luat mai mult decat viata! E rau care te doboara pentru o clipa, e si rau care te sfasie ani de zile sau chiar o viata intreaga, dar raul pe care mi l-ai facut tu nu se termina niciodata! Si-mi plang nefericirea si te plang si-mi cuprind clipa mortii in ani de lacrimi si nu stiu de voi putea sa zic vreodata: „Te iert!“. Si-mi plang si neputinta de a te ierta si totusi simt ca n-as putea sa te privesc prin neguri de iad chiar daca tu nu m-ai iubit nicicand.           
    Si fiecare clipa noua mie imi e tot amintire, caci imi traiesc de-a pururi clipa mortii, secundele arzande ce mi-au sfasiat si carnea si sufletul, chinurile cumplite ce mi-au furat pentru totdeauna vesnicia raiului. Iar seara, cand ostenita mai starui o vreme printre amintiri, printre dorinte sau neampliniri, atunci, seara, te privesc si-mi tremura sufletul de durere si de intrebarea: te mai gandesti tu, oare, la mine? Ma culci tu macar seara intr-o amintire? Si, oare, de te mai gandesti la mine, cum imi spui? Te-ai gandit tu vreodata sa-mi dai un nume? Sau poate ca abia acum ai vrea si poate ca mai mult asa, ca un nume dat unei amintiri?
     Te-ai rusinat cu mine inca de la inceput, caci nu erai casatorita, ti-ai zis ca nu vrei o viata de chin pentru noi doi si mi-ai lasat in schimb vesnicia celui mai dureros regret! Eu n-am cunoscut lumea voastra, eu n-am iubit si nici n-am fost iubit si eu nu voi gusta niciodata vesnicia raiului. Dar toate astea chiar s-ar fi putut… Numai sa ma fi iubit putin… Atata doar: tu sa ma fi iubit putin… Si-n veci nu pot sa ma impac cu gandul ca mi-ai refuzat totul, totul si inca de la inceput si-mi plang de mila in orice clipa si-mi plang durerea pe care am vazut-o iara si iara si-n ochii altora, ca inca multi nefericiti mai sunt ca mine si multi pe pamant si in cer plang pentu noi!
     Voi, de vedeti cumva o fata necajita, sau un copil sarman asupriti de negura tristetii, cum isi picura din ochi adancul sufletului, ori un batran de vedeti, cu sufletul schilodit de necazuri ce l-au schingiuit o viata pana la lacrimi, vi se topeste inima si plangeti o data cu ei si i-ati odihni in sufletul vostru si vesnic i-ati feri pana cand si de umbra raului. Dar ati vazut voi, oare, un inger plangand? Ati vazut voi vreodata o fire atat de mareata, un voievod de lumina, de putere si de bunatate, un slujitor curat al iubirii izvodind indurerata roua din ochii topiti de mila? Eu am vazut. Eu am vazut la moartea mea si pling si acum de cate ori il vad in amintire sau aievea si nu-nteleg cum voi n-ati avut o clipa de iubire pentru mine, iar el, noian de iubire a revarsat peste mine in orice clipa. Si de l-ati fi vazut si voi, sau pe sfinti de i-ati fi vazut cum au plans pentru mine, pe Maica Domnului de ati fi vazut-o cu inima stransa si strangandu-si Pruncul in brate, o clipa doar de-ati fi vazut, nespus m-ati fi iubit. Hristos a plans pentru mine, dar voi n-ati plans.
     Eu am vazut si oameni scosi din iad, oameni plangand de bucurie ca iubirea celor care-au ramas dupa ei si haina botezului in Hristos i-au scos din chin. Si iarasi am plans si o vesnicie de lacrimi as da pe-un strop din apa de botez. Cateva luni din viata ta sa-mi mai fi dat, cateva luni, atata doar si doar botezul si-apoi chiar daca m-ai fi omorat, eu te-as fi binecuvantat in veac.
     Plang fratii dupa mine in rugaciune si eu ma topesc tot privind la ei. Si iata ca eu n-am sa am in veci langa mine, in fata altarului, o fata in alb. Pentru un blid de mancare , pentru cateva haine, nu mi-ai dat macar o zi de viata, nu mi-ai dat nici botezul si mi-ai furat si vesnicia raiului. Pentru toti e dat darul botezului, pentru toti si tu n-ai vrut sa-mi dai darul lui Dumnezeu. Ti-a fost asa de rusine cu mine, dar sa ma omri nu ti-a fost deloc. Si ai spalat tu, oare, rusinea ta cu moartea mea? Iar trupul meu ca pe un gunoi l-ati aruncat. Eu n-am putut decat sa primesc tot ce-ati vrut voi; botezul nu era de la voi si voi nu mi l-ati dat.
     Tu nu m-ai cunoscut si nu mai iubit si nici nu m-ai urat; dar m-ai ucis. De-ai fi murit tu atunci, nimeni si nimic nu te-ar fi ferit de iad. Iar de mureai la nasterea mea, pe veci erai cinstita-n rai. Dar tu m-ai lipsit atat de usor si de soare si de colegii de scoala si de iubire si de rai. O zi sa-mi fi dat botezul si chiar daca m-ai fi parasit eu tot te-as fi iubit nespus. Cum tu, care ai primit viata si-ai cunoscut-o, n-ai vrut s-o am si eu? Iar de m-ai fi nascut si-as fi murit candva, peste ani, cat ai fi plans dupa mine!…
Atunci tu n-ai varsat o lacrima si totusi eu raman fiul tau, eu care nu am zi de nastere, eu care am doar zi de moarte. Rau de moarte ti-ai facut cu mine, mama. Pentru nici un cunoscut sau necunoscut tu n-ai hotarat moartea; si totusi, pentru mine ai hotarat-o.
Si plang neincetat de mila mea si neincetat plang de mila ta si plang de mila omului. Si nu e gand ca sa-mi aline sfasierea… Si-atunci, cand va fi sa ne vedem, poate ca ai sa plangi si tu, caci poate ma vei iubi putin…, macar atunci…, macar de-atunci…