Motto: Consider ca „Sunt singur” este o amplificare a lui „Eu sunt”, ce depinde de constiinta pe care o are copilasul despre existenta neintrerupta a unei mame in care se poate increde; siguranta pe care ea i-o ofera ii face posibil sa fie singur si sa se bucure de a fi singur pentru un anumit timp. Winnicott: „Capacitatea de a fi singur„

O mama solicita o terapie pentru baiatul ei, ingrijorata fiind ca el vomita foarte des in ultima vreme, mai ales seara, indiferent de ceea ce mananca, indiferent daca ii place sau nu. Ea nu mai gaseste nici o cale, nici o metoda de a-l vindeca, a fost cu el si la spitale, la diferiti medici, orice ar face, copilul ei vomita mereu. Ea nu mai face fata, mai ales ca acum are si o fetita de cateva saptamani de care trebuie sa aiba grija, care are multa nevoie de ea. O mama in cautarea unui sprijin terapeutic pentru fiul ei, pentru ea insasi.

Primele cuvinte ale lui Tonny, un baietel de 6 ani, vioi, simpatic si pus pe glume, au fost, inca de la intrarea in cabinet impreuna cu mama sa: „Numele meu este T O N N Y, se scrie cu doi de N”, privind in acelasi timp direct in ochii mei. O identitate revendicata de la prima intalnire, de la prima privire, de la primele cuvinte. Pentru a nu putea fi uitat, confundat, inlocuit sau pierdut. Pentru a fi recunoscut ca fiind el insusi, o persoana distincta, separata, in propria individuare.

Intensa si profunda revendicare a identitatii ce se mentine de-a lungul unei terapii, cu fiecare sedinta, cu fiecare saptamana, in diferite maniere: aruncand toate jucariile gasite intr-un dulap pentru a pastra numai una, aruncand cele o mie de piese de puzzle „intr-o ploaie de meteoriti” pentru a fi adunate si puse la locul lor, scotand toate acuarelele din tuburile lor pentru a le amesteca intr-o singura culoare sau a le pune pe toate intr-un singur vas, scriindu-si numele si variatiuni ale numelui pe o multime de foi albe, sau chiar facand amprente negre cu palmele lui pe hartie alba, si amprente cu degetele lui pe bucati de plastilina, sau rugandu-ma sa pastrez de la o sedinta la alta materialele facute de el, sau sa ascund bine anumite jucarii, numai pentruel.

Tonny, familia sa si aparitia simptomului

Parintii lui Tonny au nationalitati diferite, sunt tineri, au studii superioare. S-au despartit atunci cand Tonny avea cateva luni. Tonny poarta numele tatalui sau. Baietelul a fost crescut pana in urma cu doi ani de bunica materna, intr-un orasel departat de Bucuresti. Mama il vizita saptamanal, iar tatal il vede – din ceea ce relateaza mama – de cateva ori pe an. Mama are un alt partener in ultimii ani, locuind impreuna, avand acum amandoi o fetita de cateva saptamani. Al doilea prenume al lui Tonny este si prenumele tatalui sau vitreg.

Tonny locuieste cu mama sa si cu dl. A de doi ani (tatal vitreg), de cand a fost adus de la bunica sa, perioada in care a inceput vomitatul. Mama relateaza ca inca din primele zile dupa nastere a avut probleme cu alaptarea si ca Tonny vomita imediat laptele, nu il suporta, ea insista sa il hraneasca la san, pana cand a fost nevoita sa ii dea biberonul. Cu fetita, in prezent, a avut probleme similare, insa afirma ca de asta data s-a descurcat mai bine, fiindca avea deja experienta cu Tonny.

Simptomul lui Tonny apare de cele mai multe ori seara, sau cand se enerveaza, nu ii convine ceva, sau uneori in somn. Foarte rar vomita la bunica, sau la mama Dlui A., sau la gradinita. Mama insa a constatat ca in ultimul timp se intampla si ca el sa isi provoace singur vomitatul, chiar sa ameninte uneori ca vomita daca nu este lasat in pace, nu i se ofera ceva sau daca este fortat sa manance.

La gradinita este linistit, mama chiar este ingrijorata ca se lasa batut de ceilalti copii, nu riposteaza deloc. Se relationeaza usor cu cei de seama lui, se intelege cu educatoarea, s-a adaptat la program si regulile gradinitei si nu i s-a intamplat sa vomite acolo. O uimeste ca el nu prea se joaca acasa, aproape deloc, desi are camera plina de jucarii de tot felul; nu prea sta in camera lui, nici singur, nici cu altcineva, doar cand vin bunicii in vizita ii primeste acolo. in schimb se joaca pe calculator sau sta la televizor ore intregi.

O intamplare dureroasa a tulburat familia: in vacanta de iarna, Tonny a fost la tatal sau si la bunica paterna. I-au fost aratate fotografii mai vechi, cu mama si tatal sau, de la nunta lor, bunica paterna spunandu-i detalii despre divortul parintilor, despre relatia mamei cu dl. A. Copilul a fost zguduit de intreaga istorie, suferind, plangand si strigand ca mama are doi soti, ca tatal lui este Dl. B, nu Dl. A, ca pe el il cheama ca pe tatal sau, cerandu-i mamei sa fie iar „insurata” cu tatal lui, respingandu-l pe dl. A si pe fetita. De atunci, simptomul s-a accentuat, copilul vomitand zi de zi, uneori fiind pedepsit pentru asta.

Aceste detalii au fost spuse de mama si de Tonny inca din primele intrevederi. Tonny si mama sa au plans impreuna atunci cand a fost dezvaluita povestea mamei, a familiei sale. Tonny poate vorbi despre „vomitatul lui”, despre supararea pe dl.A, despre bunica sa la care vrea mereu sa se intoarca, despre surioara lui care „e foarte draguta” si o iubeste, dar care „plange zi si noapte de innebuneste pe toata lumea”; insa orice atinge ceva legat de tatal sau, de divortul parintilor, de „cei doi soti” ai mamei ii produce durere. Este o durere violenta, pe care uneori o exprima agresiv sau autoagresiv.

La acestea este necesar de adaugat un detaliu relatat de mama la o intrevedere recenta cu ea: si ea, si mama ei vomitau atunci cand se suparau sau se enervau, iar uneori ei inca i se mai intampla asta. Ceea ce o uimeste pe mama este insa faptul ca la Tonny vomitatul este un fel al lui de a ii santaja, pe ea, pe dl. A, pe aceia care il supara. Mama sufera cand vede ca el isi face rau, „isi imbolnaveste si se razbuna pe stomacul lui”, in loc sa spuna ce anume il supara, sa isi manifeste altfel supararea. si, in plus, la orice revedere cu tatal si bunica paterna simptomul revine, se intensifica, iar ea si dl.A. nu mai gasesc nici o cale sa il impace

Secvente din terapie
In primele intrevederi impreuna cu mama, Tonny intervenea cu propriile sale amintiri, reprezentari, trairi, la relatarile mamei sale. Era o completare, sau o contradictie, sau o alta varianta, prin care el se descria si se inscria psihic in propria lui istorie. Cand mama spunea ca are probleme cu mancarea, el adauga, privind cand la ea, cand la mine (un al treilea, care permite spatiul in care diada se poate transforma in triada, defuzionand si detensionand relatia mama-copil): „Seara nu-mi place sa mananc. Mananc de doua ori toata ziua. Atat. Acasa si la gradi.” La gradinita spune ca mananca bine si picteaza, intreband daca si aici poate desena. si, in timp ce mama continua istoria familiei, detalii despre nasterea lui Tonny, despre alaptarea lui, apoi despre despartirea de sot, relatia ei actuala, fetita nou-nascuta, Tonny a desenat, in negru si bleumarin, un vapor cu ferestre rosii, plutind pe ape. Spune ca este doar un vapor din desene animate – ar sta zi si noapte in fata televizorului, fenomen care starneste dispute intre el si mama, intre el si Dl. A. imi cere sa afisez desenul pe perete, ca la gradinita. intelege si accepta bucuros faptul ca vom putea pastra toate desenele lui intr-un dosar al sau, chiar daca nu le putem afisa. Povesteste imediat ca la gradinita ei rad de nebunul clasei, care face numai tampenii multe, dar el cu baietii lui este sef. Ei rad de nebunul clasei fiindca are pampers si face pipi si caca. „Hm, ca un bebelus.” „Da, ca surioara mea.” „im, tu o iubesti pe surioara ta, insa uneori te superi ca ea e acolo, plange, face pe ea, mami ii da sa manance, are grija de ea.” isi manifesta acum supararea si pe Dl. A., care-l forteaza sa manance, iar lui ii este teama ca, daca mananca, vomita, si Dl. A „nu vrea sa inteleaga asta.”

In timpul acestor marturisiri, Tonny deseneaza, intr-un stil complet diferit de desenul precedent si undeva dincolo de ceea ce se vorbea, in culori vii, luminoase, o casa locuita, in iarba, soare, cerul senin. il intreb a cui este acea casa. „E a bunicii.” El este cel care ii aminteste mamei ca a stat la bunica „pana la fix 4 ani si jumatate”, ca vrea inapoi acolo, unde nu i-a fost rau decat o singura data. De cand a plecat de la bunica, a inceput gradinita si… de atunci a inceput sa vomite mereu. Tonny isi aminteste si culoarea rochiei pe care o avea mama sa atunci cand a vomat prima oara. in tot acest timp, Tonny se joaca cu „familia” de papusi: alege bunicii, rade de „parinti”, ignora fetita, pastreaza baietelul si arunca bebelusul. si firul marturisirilor curge spre tatal sau: „E tati meu, el e. Nu A., capul asta de butoi. Tati meu, iar tu esti insurata cu el!”. Nimic si nimeni nu poate in acele momente sa opreasca lacrimile baiatului care isi revendica tatal, neputand accepta separarea parintilor, vinovatia pe care o simte el din cauza despartirii parintilor, propria-i furie. Nimic nu pare a putea opri nici lacrimile mamei, care isi reintregeste familia, cu un alt barbat, cu un alt copil, incercand sa dauneze cat mai putin baietelului. O mama care resimte vinovatie cu atat mai mult in fata copilului sau care varsa mancarea (hrana, iubirea) ce i-o ofera.
La inceput, Tonny nu accepta sa intre doar el in cabinet, sub nici un chip. in timpul celei de-a treia sedinte, insa, Tonny alege sa jucam, el si eu, Marocco, fara regulile standard ale jocului. Treptat, a stabilit el anumite reguli de joc, in care el era castigatorul. in timpul acestui joc, mama a cerut sa iasa din cabinet: ea si-a putut lasa copilul in terapie, iar copilul a putut trai separarea de ea printr-un joc cu un altul, in care el alegea inceputul, sfarsitul, regulile. Multe din jocurile din spatiul terapeutic au fost asemanatoare, pana cand el a putut accepta si sa piarda, sa castige fara sa triseze, sau sa imi ofere din lucrurile luate de el pe „nedrept”. A crea el regulile insemna a crea si organiza acel spatiu pentru el, in care el sa poata stapani, sa se poata stapani si pe sine. Celalalt pierdea, era invins sau era tinut la distanta, si totusi acolo: fara prezenta celuilalt care sa piarda el nu avea cum sa castige. Rivalitate fraterna, pe un registru, rivalitate cu autoritatea (tatal absent, tatal vitreg prezent), pe un alt registru. Cand jocul a capatat sens, cand celalalt a putut pierde fara „represalii”, Tonny a putut sa intre intr-un alt fel de joc, echitabil, reciproc, intre „doi parteneri”.

In alte jocuri, eram pe un teritoriu de lupta in care eu eram cea bombardata de el, o cetate cucerita, sau o armata distrusa. in transfer, eram fie obiectul matern partial, frustrant, rau, urat, ce trebuia a fi atacat, lovit, fie obiectul patern-aliat in luptele lui, care il face puternic, curajos, invincibil. Supravietuind urii – in sensul dat de Winnicott – puteam crea prin joc un spatiu in care aceasta ura sa se evacueze, sa se elimine, sa dispara. in tot acest timp, fiecare interpretare venea sa dea un sens miscarilor lui agresive sau libidinale, sa puna in cuvinte acolo unde erau actiuni, gesturi, exteriorizari.

Cea mai mare placere a lui Tonny a fost timp de cateva sedinte sa verse tot ceea ce gasea in dulapuri: jucarii, carti de joc, piese de puzzle. imi „dadea ordine” sa le strang, apoi le varsa iar. „Hm, uneori versi tot si ma pui sa strang, alteori versi mai putin si ma ajuti sa strangem impreuna. Versi tot ce nu suporti.” „Vars tot. Vomit.” „intr-adevar, e ca atunci cand vomiti. si apoi totul trebuie curatat. Strans.” in unele momente ii facea placere sa „ma puna la treaba”, alteori se simtea vinovat si ajuta la strans, dupa care dorea sa facem impreuna, intr-un fel de co-creatie, mingii din plastilina, sau forme modelate, sau sa facem un puzzle.

Revenirea agresivitatii s-a produs intr-o zi cand in cabinetul celalalt era un alt copil. Nu se putea stapani sa nu bata in perete, sa incerce sa deschida usa, cauta cheie, ma trimitea sa vad cine este, ma ruga sa ascund ceea ce lucrase el, sau jucariile, ca sa nu i le ia celalalt copil. Dupa ce am pus in cuvinte gelozia lui, dorinta sa ca numai el sa fie aici, asociate cu gelozia fata de surioara lui, cu care imparte acum iubirea si atentia mamei, ramane surprins, zambeste si, in timp ce desena, intreaba: „Dar el are culori de-astea?” „Ai dori sa aiba?”; „Nu… Adica, da, sa-i dam si lui cateva, dar aici cred ca avem mai multe decat el!”. Cand constata ca nu se mai aude nimic, se nelinisteste, incearca sa deschida iar usa, se enerveaza, ia o pensula si o rupe in gaura cheii. ii spun: „inteleg ca ai dori sa intri acolo, sa vezi cine mai este, daca mai este, ce se intampla, cam ca acasa asa. E bine sa ramanem aici, in acest cabinet, unde este locul pentru noi.” Pare multumit ca i s-a marcat o regula, o delimitare a locului pentru el, insa continua sa-si exprime supararea, furia, gelozia, golind culorile negru si albastru din tuburi, varsandu-le intr-un recipient, spunand in gluma, razand: „Parca fac caca! ih, ce m-am manjit!”. ii facea placere acea manjeala si incerca sa consume tot-tot din tuburi. Apoi m-a manjit si pe mine pe o palma si mi-a spus sa raman asa pana data viitoare. „Sa pastrez ceva al tau.” Rade, aproba, iar cand a plecat, a intrebat daca poate veni mai des, „dar cand nu vin si alti copii.”

Tonny nu mai vorbea nimic despre el, sau despre ai sai. Nu accepta sa ii pun intrebari, de fiecare data barandu-ma cu un: „Taci, nu ma mai intreba.” La fiecare sfarsit de sedinta era insa preocupat ca se termina, intreband cate minute mai are, ca sa stie ce mai poate face: uneori desenam impreuna – el alegea tema, fiecare urmand sa deseneze pe foaia lui, in stilul lui, dar acelasi lucru: baloane care zboara spre cer, casa bunicii, drumul pana la tara. Singur alegea cand sa imi mai spuna ceva: ca dl. A a plecat, sau ca a fost botezul surioarei lui, sau ca e nerabdator sa se joace cu un prieten, sau chiar ca n-a mai vomitat de cateva saptamani, sau ca ii place desenul animat cu Hercules „care a taiat cu o sabie cele trei capete ale Vidrei”. Atunci cand lucram ceva impreuna sau cand faceam cate un puzzle, ma ruga sa o chemam si pe mama sa in cabinet sa ii arate si ei ce am facut. insa, cand mama a dorit sa ramana si la un moment dat pentru a mai vorbi cu totii, Tonny a refuzat categoric, spunand raspicat ca vrea sa ramana doar el si ca in nici un caz nu mai vrea sa mai povesteasca mama ceva despre el. Mama ar fi dorit sa spuna ca in ultimul timp copilului ii este mai bine, si la gradinita, si acasa, ca nu se mai lasa batut de ceilalti copii, ca de cateva saptamani nu a mai vomat si mananca bine.

Simptomul a reaparut insa chiar in ziua botezului surioarei sale. in acea perioada, in terapie, Tonny a revenit la manjeli, la amestecul culorilor si facut „mizerie” intr-un vas, stropind masa cu „mizeria”, facand „mizerie” pe jos, varsand pe el sau pe mine apa murdara. Deodata, a spus: „Tu nu te superi.” „Hm. Tu esti tare suparat, cred.”; „Da, sunt suparat, dar sa nu ma intrebi de ce.”, „Bine. imi spui cand poti tu.” si ora a continuat cu scrierea numelui sau (botezul…) in toate chipurile, pe foi mari, in culori diferite, sau jumatati de nume, sau porecle ale lui, la care a adaugat treptat numele bunicii lui. Dupa aceea m-a rugat sa le imprastiem pe toate pe podea. „im, o sa fie peste tot scris Tonny si Buni. iti lipseste mult.” Cand s-a incheiat sedinta, m-a rugat sa ii arat daca am pastrat toate desenele lui. I le-am aratat, spunandu-i: „Doresti sa vezi daca le pastrez, daca tin la tine, chiar daca aici mai vin si alti copii, asa cum mama ta tine la tine si la surioara ta.” A zambit si mi-a spus numele surioarei lui, adresandu-se imediat mamei: „Sa venim cu cea mica sa o cunoasca si ea.”

In ultimele saptamani, Tonny se joaca linistit. Agresivitatea sa nu mai este o eruptie violenta, ci o forma de afirmare de sine, sau de conservare a eului. Este o liniste data de atenuarea sentimentului ca este abandonat si indepartat de mama datorita nasterii surioarei sale, liniste interioara fiindca se simte recunoscut si iubit. Poate vorbi acum despre copii, despre surioara lui, atunci cand el gaseste cate o papusa-bebelus sau cand se baga intr-un dulap si sta in pozitie fetala: revin teorii sexuale infantile orale („mami a mancat ceva si s-a umflat, si apoi a fost la spital si a venit acasa cu cea mica”), fantasma reintoarcerii in pantecul matern, cautarea simbiozei cu mama. Din familiile de animale, a descoperit care sunt mamele, tatii, puii, si m-a rugat sa le punem pe jos. intai a vrut sa facem o gradina zoologica mare, dar, pe masura ce le aseaza, se razgandeste si spune: „Nu, nu punem familiile impreuna. Le separam pe toate, le asezam asa, cum or fi, dar sa fie aici, peste tot, si sa nu fie nici una daramata.” „Cei din familie sa poata fi despartiti fara sa sufere, nici puii, nici mamele, nici tatii.” „Da, si dupa ce le punem asa, pe toate amestecate, toate-toate, mergem si o chemam pe mami sa le vada.” „Sa vada si ea ca familiile astea separate si asezate impreuna.” E incantat mai ales de reactia mamei sale, care admira familiile-jucarii, iar el ii spune: „Vezi, nu cade nici una!”

In urmatoarea sedinta, a urmat o ora de vorbit in soapta, ora in care construiam impreuna mici castele din carti de joc, si nu trebuia sa vorbim prea tare, sa rasuflam prea tare sau sa ne miscam, pentru ca ele sa nu se darame. Familia sa fragila, cu toate secretele pe care le purta in ea, o familie-lume interioara, ce se putea prabusi oricand, angoasa lui de prabusire fiind atat de intensa incat nu indraznea nici sa respire ca sa nu darame tot ce construise. Se supara teribil cand cartile cadeau, o luam iar si iar de la inceput, iar el era incantat cand reusea sa le refaca. isi dorea sa ramana „macar doua turnulete mici” atunci cand se termina ora. La final, a chemat-o iar pe mama in cabinet sa vada cele doua castele intregi.

Perspectiva teoretica si clinica

In fata unui copil care exprima o suferinta psihica printr-un simptom psihosomatic cu rasunet autoagresiv este greu sa nu te intrebi de ce are el nevoie in dinamica sa interioara tocmai de acest simptom, ce anume se ascunde dincolo de el, ce il intretine si ce anume il face sa devina un mod de relationare a copilului cu el insusi si cu ceilalti, mai bine spus cu cei apropiati (mama, tata, sora). Fiind o tulburare in dezvoltare, simptomul este insa si o reflectare a evolutiei afective, o afectivitate a carei maturitate nu corespunde cu varsta copilului. Precum scria Winnicott, „un copil are nevoie de simptom pentru a exprima un blocaj in dezvoltarea sa afectiva.”

Pentru Tonny, „vomitatul” – ca simptom – devenise un fel de a fi, de a se diferentia, de a se delimita si a iesi in evidenta, dar si de a-si exprima revolta, furia, durerea separatiei, gelozia fata de celalalt copil, dorinta de a-si pastra tatal cel putin in realitatea sa psihica; simptomul era o forma de relationare si cu mama, prin expulzie, prin externalizare, prin respingere a ceea ce nu putea retine, interioriza, contine in el insusi. Uneori, simptomul lua forma unei manipulari a celuilalt pentru a obtine ingrijirea, compasiunea, atentia, iubirea.

In psihanaliza copilului, si ne referim acum in special la Leon Kreisler, Michel Fain si M. Soulé, vomismentul psihogen reflecta o ruptura, o discontinuitate, o dezorganizare psihosomatica, aparuta intr-o perioada din primele luni de viata cand copilul investeste masiv, libidinal si afectiv, mama, ea fiind obiectul primar de atasament, cu care se stabileste prima relatie obiectala. Aceste investiri masive sunt rezultatul unei indelungi evolutii, ce isi are originile in faza arhaica de dezvoltare, cand mama este confundata cu hrana – o nediferentiere mama-hrana, ale carei urme raman inscrise si nesterse in inconstient.

In psihismul nediferentiat din primele luni de viata mama nu este distinsa in calitate de persoana, de obiect total, iar universul ingrijirilor materne naturale este perceput de catre bebelus in dublu sens: imaginea unei mame gratifianta, ce ii satisface nevoile, dorintele, ce ii acorda deplina siguranta, dar si a unei mame atotputernice, frustrante, prin urmare rele. Fuziunea celor doua imagini se realizeaza treptat, in cursul dezvoltarii libidinale si afective si a structurarii eului copilului. Rejectia alimentara – evacuarea, aruncarea in afara, eliminarea hranei – ce caracterizeaza voma psihogena evoca fenomenul proiectiei, „operatie mentala prin care subiectul expulzeaza din sine si localizeaza in ceilalti, persoane sau lucruri, calitatile, sentimentele, dorintele, chiar obiectele pe care el nu le cunoaste sau le refuza” (Laplanche si Pontalis), sau, in termenii lui Freud, „ceea ce este rau trebuie sa fie in exteriorul Eului”.

Ceea ce este incorporat, prin urmare introiectat, este respins si proiectat pe cale orala. Alimentul devine simbolic asimilat unui obiect rau, declansand compulsia repetitiva de a debarasa stomacul (psihic, sinele – Selful) de o hrana/imago ingerata/introiectata, resimtita ca intolerabila. La Tonny totul se petrecea ca si cum ar fi regresat pana la fixatiile la stadiile foarte timpurii de dezvoltare, la mijloacele defensive arhaice, deviate, blocate apoi intr-o repetitie circulara de respingere, rejectie. Simptom care, redeclansat si erotizat fiind in perioada oedipiana, devine un mod de manifestare a urii, dar si a iubirii, o cerere de iubire exclusiva care, atunci cand nu poate fi satisfacuta complet, starneste o ura la fel de intensa.

In cautarea unei identitati, intr-o incercare de identificare cu un imago patern intrerupt, frant, data fiind aparitia si disparitia lui timpurie din viata copilului, Tonny tinde sa se identifice cu un tata vitreg pe care uneori se razbuna fiindca i-a luat locul propriului tata – in real, in fantasma -, creand confuzie, tulburari identificatorii, rani narcisice. Nu este vorba doar de identificarea cu tatal, ci si cu un model pe care baiatul il percepe, un „a fi ca tata”. Confuzia „mami are doi soti”, vadeste confuzia „am doi tati”: identificare franta sau rasfranta, fragmentata. intrucat tatal este cel care introduce in psihism aceasta dimensiune si, impreuna cu ea, continutul ambivalent specific conflictului oedipian. insa Tonny nu poate decela catre ce tata isi indreapta el sentimentele tandre si cele de ura, cu ce tata sa se poata identifica, cine este el ca fiu. O triangulare aproape imposibila, cat timp unul din unghiuri – tatal – se dubleaza de un imago patern. si astfel ura – nelegata prin iubire – se indreapta catre sine insusi, uneori catre mama, Tonny clivand acea parte din el care apartine primei familii, primelor sale luni de viata. In lumea sa interioara, fiecare obiect este singur (familiile separate, toti fiind singuri), separat de celelalte, legaturile rupandu-se uneori, fiind atacate alteori. Imaginile acestea se regasesc si intr-unul din desenele sale: casute separate intre ele, prin garduri, cu drumuri trecand pe langa ele.

Efortul terapeutic este indeosebi acela de a reconstrui legaturi de iubire, de a reuni fragmentele imprastiate, de a reda unitatea franta si a tese rupturile. Construirea castelelor din carti de joc este un prim semn al acestei reintregiri psihice. Regasirea cu mama pentru a-i arata creatiile sale constituie inca un pas spre organizare.

Esecurile periodice ale mediului, preluand cuvintele lui Winnicott (dificultatile alaptarii, divortul parintilor, prezenta intrerupta a mamei, absenta tatalui, aparitia unui alt tata si a unei surioare) in diferite secvente ale dezvoltarii psihosexuale si afective, au creat un nucleu-simptom intr-un self discontinuu, fragil, fragmentat, in care Thanatosul destructureaza, iar Erosul nu are suficienta forta de a crea noi unitati, noi legaturi. Tonny nu vorbeste despre suferinta lui in terapie, ci suferinta lui vorbeste prin el. Ascultand-o, printr-un act empatic, dand sens si metaforizand, simbolizand, secundarizand primarul, arhaicul, prin momentele de co-creatie, se pot construi treptat „macar doua turnulete pana la sfarsit”.

Inainte de a incheia, reamintim ceea ce scria Winnicott in articolul sau „Agresivitatea in relatia sa cu dezvoltarea afectiva”: „Un copil care a atins un anumit grad de organizare a personalitatii se confrunta cu o experienta care se afla dincolo de puterea sa de a-i face fata prin identificare. […] in gestionarea de catre copil a lumii sale interioare si in incercarea de a pastra in ea ceea ce este resimtit ca benign, exista momente cand el simte ca totul ar fi bine daca o unitate de influenta maligna ar fi eliminata.”

Material preluat de pe site-ul Fundatiei „Generatia”