La inceputul mileniului al treilea se petrece o revolutie in viziunea asupra copilului mic. Copilul este plasat in centrul atentiei lumii intregi. „Copilul rege” devine o sintagma formulata, afirmata, infirmata, criticata. Incepand cu anul 1989, nevoile copilului pentru o dezvoltare armonioasa sunt aparate printr-o lege internationala: „Conventia ONU cu privire la drepturile copilului„.

Un inegalabil cunoscator al copilului, Terry Brazelton (2001) spunea: „fiecare mama, fiecare parinte trebuie sa cunoasca psihologia dezvoltarii copilului, nevoile lui pentru o dezvoltare normala. Copiii invata la scoala o multime de lucruri pe care le vor folosi mai putin in viata. Capata notiuni de geografie, botanica, pe care probabil le vor folosi prea putin . De ce nu ar primi din clasele mici deja notiuni privind nevoile de ingrijire a copilului? Probabil ca ar fi si foarte interesati de acestea.”. Specialistii isi fac datoria de a promova cunostintele legate de nevoile copilului pentru o dezvoltare sanatoasa, justitia apara si promoveaza aceste nevoi ridicate la rang de lege, si totusi… exista tot mai multe sinucideri in randul copiilor, la varste tot mai mici. Cercetarile ultimilor ani din domeniul neurobiologiei subliniaza nevoia de fericire, iubire, bucurie a copilului, ca o conditie necesara a dezvoltarii sanatoase a creierului copilului (Siegel, 2001), si totusi… sunt cunoscuti tot mai multi copii nefericiti, suferind, supravietuind sau stingandu-se sub ochii adultilor chemati sa ii pretuiasca, sa ii iubeasca. A acelor adulti care „au fost binecuvantati de Dumnezeu cu un copil” devenind astfel parinti. Dar si a acelor adulti care sunt platiti sa raspunda nevoilor copilului, in diferitele servicii unde isi desfasoara activitatea.

Cati parinti cunosc suficient despre copilul lor pentru a putea fi „parinti suficient de buni” (Winnicott,1971), buni, pe masura dragostei pe care o poarta copilului lor ? Cati „factori decizionali” in protectia copilului cunosc copilul si dinamica nevoilor lui in procesul dezvoltarii? A fi parinte nu inseamna automat ” a sti”, a fi director intr-un serviciu pentru copii nu inseamna implicit si „a cunoaste” psihologia dezvoltarii copilului. Si totusi, avem pretentia ca parintii sa functioneze bine in virtutea instinctelor parentale iar directorii sa ia decizii corecte pentru a impiedica nefericirea copiilor doar pentru ca ocupa o functie care le da puterea de a decide. Asteptam ca „profesionistii” copilariei mici sa cunoasca foarte bine copilul in virtutea faptului ca detin o diploma in medicina, psihologie, asistenta sociala… Lucrurile nu stau astfel, nu decurg de la sine, desi in mod pagubos pentru copil, continuam sa gandim si sa actionam in acest mod. In plus, in toate aceste cazuri se uita faptul ca cu cat ai o responsabilitate mai mare, o functie mai mare, cu atat va trebui mai mult sa inveti sa te asterni mai bine la picioarele copilului pentru ca el trecand peste tine, prin tine, in drumul lui spre lume, trecerea lui sa fie un drum al bucuriei …pentru ca lumea sa i se deschida prin tine ca un loc plin de bucurii care il asteapta, care il cheama, in care isi are locul lui: de prieten, de partener de viata, de parinte, de cetatean si membru a unei comunitati…

In partea a 2-a a articolului Inceputurile comportamentelor sociale si de comunicare ale copilului ne-am propus sa va supunem atentiei, un aspect care tine de dezvoltarea copilului si de buna functionare a fiintei umane, dar care este inca destul de putin cunoscut.