„Traim vremuri grele”. Asa spuneau bunicii nostri in anii de razboi, asa au spus parintii nostri in epoca comunista si aceiasi replica o aud acum de la cei din generatia mea.
Nimic mai adevarat poate, dar asta nu poate fi folosita ca o scuza permanenta in ceea ce priveste cresterea si educarea propriului copil. Nici vremurile, nici istoria, nici politica, nu pot inlocui dragostea, educatia si sentimentul de siguranta pe care il ofera parintii.
Candva devenise o obisnuinta ca parintii sa-si lase copiii in grija bunicilor la tara pana la varsta scolara. Pretexte ca aerul curat, laptele vacutei din curte, lipsa timpului parintilor sau pur si simplu comoditatea lor ii transformau ani intregi in „parinti de duminica”. Cu mare tristete constat ca aceste practici inca mai exista.
Nu vorbim aici de parintii care intr-o anumita perioada mai tulbure a vietii recurg la acest ajutor si o fac cu sufletul plin de durere si chin. Nu. Vorbim aici doar de acei parinti care indiferent de situatie, gasesc aceasta solutie ca fiind cea mai la indemana, cea mai comoda, cea mai „buna”. A te duce in weekend cu jucarii si dulciuri la copil nu este suficient, oricat de multe i-ai duce si oricat de mult ai sta in aceste 2 zile cu el.
Copilul isi recunoaste parintii si in special mama din prima clipa cand se naste. Dupa miros, apoi dupa modul in care se poarta cu el, apoi dupa chipul care devine familiar. Orice ruptura de parinti, orice schimbare radicala poate cauza o trauma afectiva copilului, care mai tarziu se va manifesta intr-un fel sau altul. In functie de varsta copilului acesta poate suferi de teama de separatie, poate deveni anxios, depresiv sau din contra agresiv. Copilul are nevoie in primul rand de dragostea si atentia parintilor naturali.
Parintii isi vor pierde autoritatea in fata copiilor atunci cand acestia vor fi adusi inapoi, deoarece mereu va exista un termen de comparatie intre bunici si acestia. De fiecare data cand nu vor fi de acord cu parintii, copii vor spune ca vor inapoi la bunici sau sa stea acolo unde le era mai bine. Este destul de frustrant pentru orice parinte sa auda astfel de cuvinte din gura propriului copil.
Comportamente deviante se pot instala foarte usor in acesta situatie. Copilul poate deveni un rebel. Am intalnit cazuri in care copilul a fugit de-acasa inapoi la bunici pentru ca regimul ordonat si restrictiv din casa parintilor nu a putut fi aceptat celui permisiv de la bunici. Si acesta este un caz fericit in care copilul a fugit inapoi la bunici !!!
Proaspetii parinti, vor avea surpriza sa descopere in conduita si tabieturile copilului lucruri cu care poate nu sunt de acord si pe care nu le vor putea schimba decat foarte greu, cu foarte mare rabdare si in timp indelungat, pentru ca odata formate acestea sunt foarte greu de schimbat chiar si la varste fragede. Uneori acest lucru devine chiar imposibil de obtinut daca personalitatea copilului este una puternica.
Se vor trezi astfel ca au in casa un necunoscut despre care stiu doar lucruri din auzite. La fel si copilul care se va trezi in compania unor oameni despre care stie foarte putine. Poate ca in timp legaturile afective si relatia in sine se va suda din nou, dar undeva in urma vor ramane acei ani in care absenta lor in sufletul si mintea copilului nu vor avea o justificare prea clara indiferent de explicatiile primite. Iar sansa acestei relatii reinodate este minima.
Pe langa toate acestea, cel mai dureros cred ca este pentru orice parinte sa nu fi participat cu bucurie in suflet la fiecare progres sau succes al micutului, sau sa nu fi plans alaturi de acesta la fiecare insuces. De fiecare data cand ceva nu va fi „asa cum trebuie” vina va fi aruncata pe buna dreptate pe cei „7 ani” departe de casa!