A fost odata un imparat, caruia ii placeau asa de mult hainele noi, incat el isi cheltuia averea numai pe imbracaminte. Cand mergea la o parada sau cand se ducea la teatru ori la plimbare, nu avea alt gand decat sa-si arate hainele noi. In fiecare ceas al zilei isi schimba hainele, si cum se zice de-un rege: „E la sfat”, astfel se spunea despre el: „imparatul e la dulapul cu haine”. In cetate era mare veselie: treceau pe-acolo tot felul de straini; intr-o zi iata ca venira doi pungasi care se dadura drept mari mesteri tesatori si spusera ca ei stiau a tese cea mai minunata stofa din lume. Nu numai culorile si desenele erau nemaipomenit de frumoase, dar hainele facute din aceasta stofa aveau o insusire ciudata: se faceau nevazute pentru orice om care nu-si indeplinea bine slujba, sau care era marginit la minte.

„Astea-s haine strasnice, se gandi imparatul; cu ele am sa pot cunoaste destoinicia oamenilor mei; am sa pot deosebi pe cei destepti dintre prosti. Da, imi trebuie numaidecat aceasta stofa”. Si dadu indata o mare suma de bani celor doi pungasi, ca ei sa-si inceapa lucrarea cat mai repede. Ei intinsera doua razboaie si se faceau ca lucreaza de zor, cu toate ca nu era nimic pe tevile lor. Mereu cereau sa li se dea matase subtire si fir de aur; dar ei le puneau de-o parte, in sacul lor si lucrau pana la miezul noptii pe razboaiele goale. „Trebuie sa stiu acum unde au ajuns ei cu tesutul stofei”, isi zise imparatul. Si i se umplea inima de grija, gandindu-se ca cei prosti si nedestoinici pentru slujba lor nu vor putea sa vada stofa. Nu doar ca se indoia de dansul, dar totusi chibzui ca ar fi bine sa trimita intai pe altcineva, care sa vada lucrul inaintea lui. Toti locuitorii din cetate stiau de insusirea minunata a stofei si fiecare ardea acum de nerabdare sa afle cat de prost si netrebnic e vecinul lui.

„O sa trimit pe cel mai vechi si mai bun ministru al meu, se gandi imparatul, sa vada ce-au lucrat tesatorii; el poate mai bine ca oricine sa judece lucrul; el se deosebeste dintre toti si prin desteptaciunea si prin vrednicia lui”. Cinstitul si batranul ministru merse in sala unde lucrau cei doi pungasi la razboaiele lor goale. „Dumnezeule! se gandi el deschizand ochii mari, eu nu vad nimic”. Dar nu zise nici un cuvant. Cei doi tesatori il poftira sa vina sa se uite mai de aproape, si-l intreba cum i se par culorile si desenul, si-n acelasi timp ii aratara razboaiele lor; batranul ministru isi atinti ochii, dar nu vedea nimic, prin faptul ca nici nu era nimic. „Doamne! se gandi el, sunt eu intr-adevar asa de marginit? Nu trebuie ca cineva sa banuiasca una ca asta. Dar eu sunt oare asa de nevrednic? Nici nu indraznesc sa spun, ca stofa e nevazuta pentru mine.”

– Ei bine, cum vi se pare? intreba unul din cei doi tesatori.
– O, e frumoasa, nici nu se poate o stofa mai frumoasa! raspunse batranul ministru, punandu-si ochelarii. Ce desen si ce culori!… Da, pot spune imparatului ca sunt foarte multumit.
– Asta ne bucura grozav, zisera amandoi tesatorii, si ei, incepura a-i arata desene si culori inchipuite, dandu-le fel de fel de nume. Batranul ministru ii asculta cu cea mai mare luare-aminte, ca sa poata spune imparatului toate deslusirile lor. Cei doi sarlatani cereau mereu bani, matase si fir de aur; le trebuia foarte mult pentru stofa asta. Bineinteles ca ei puneau toate astea de-o parte: razboaiele lor ramaneau tot goale si ei lucrau de zor. Catva timp dupa asta imparatul trimise un alt slujitor credincios sa vada stofa si daca tesatorii mai au mult pana s-o ispraveasca. Acestuia i se intampla acelasi lucru ca si ministrului: se uita si iar se uita, dar nu vazu nimic.

– Nu-i asa ca-i minunata stofa asta? il intrebara cei doi sarlatani, aratandu-i frumosul desen si culorile stralucite care nu se vedeau deloc. „Cu toate astea prost nu sunt! se gandi omul. Pesemne ca nu sunt vrednic de locul meu? Asta-i cam ciudat, sa iau bine seama sa nu mi-l pierd”. Apoi lauda si el stofa, si isi arata admiratia pentru alegerea culorilor si mai ales a desenului.

– E de-o frumusete neinchipuita, spuse el imparatului; si tot orasul nu mai vorbea decat de stofa cea minunata. In sfarsit vru si imparatul s-o vada, cat era inca pe razboi. insotit de-o multime de oameni alesi, printre care erau si cei doi credinciosi ai lui care vazusera stofa, se duse in sala unde cei doi pungasi teseau mereu, dar fara fir de aur nici de matase.
– Nu-i asa ca-i de toata frumusetea! zisera cei doi credinciosi. Desenul si culorile sunt demne de Marita ta.Si ei aratara cu degetul razboaiele goale, ca si cum ceilalti ar fi vazut ceva. „Ce-i asta, se gandi imparatul, eu nu vad nimic. Asta-i ingrozitor. Sunt eu oare un prost? Ori sunt nevrednic de-a imparatii? Niciodata nu mi-as fi putut inchipui, ca tocmai mie sa mi se intample o asemenea nenorocire”. Apoi deodata striga:

– E de toata frumusetea! Va marturisesc deplina mea multumire. Clatina din cap cu un aer satisfacut si privi spre razboaie fara a indrazni sa spuna adevarul. Toti curtenii se uitara unii dupa altii si iar se mai uitara, fara insa a vedea nimic si zisera si ei ca imparatul.
– Intr-adevar e de toata frumusetea! Ei il sfatuira chiar sa imbrace hainele din stofa asta la cea dintai mare parada.
– E neinchipuit de frumos, e fermecator, e admirabil! strigau toate gurile si multumirea era pe fetele tuturor. Cei doi sarlatani fura decorati si primira rangul de Mari tesatori ai curtii. Toata noaptea in ajunul marii parazi ei vegheara si lucrara la lumina a saisprezece lumanari. Lumea toata vazu ce osteneala isi dadeau sa gateasca hainele noi ale imparatului. in sfarsit se facura ca scot stofa din razboi, taiara in aer cu niste foarfeci mari, cusura cu un ac fara fir, apoi spusera ca haina-i gata. imparatul, urmat de aghiotantii lui, se duse s-o vada si pungasii, ridicand un brat in aer ca si cum ar fi tinut ceva, zisera:

– Iata pantalonii, iata haina, iata si mantia. Totul e usor ca panza de paianjen. Nici o grija sa n-aveti c-o sa va fie vreodata grea o asemenea haina; asta-i si cea mai minunata insusire a acestei stofe.
– Negresit, raspunsera aghiotantii; dar ei nu vedeau nimic, pentru ca nici nu era nimic.
– Daca Maria Ta binevoieste sa se dezbrace, noi ii vom incerca hainele, in fata oglinzii celei mari. imparatul se dezbraca si pungasii se facura ca-i dau hainele una dupa alta. il invartira ca si cum l-ar fi imbracat, iar el, se suci, se rasuci in fata oglinzii.
– Doamne! Ce bine vine, parca-i turnata! Ce croiala frumoasa! strigara curtenii. Ce desen! Ce culori! Ce haina nepretuita! Marele maestru de ceremonii intra.
– Va asteapta la usa baldachinul, sub care Maria Voastra va merge la parada, zise el.
– Bine, sunt gata, raspunse imparatul. Cred ca nu sunt rau imbracat. Si se mai intoarse inca o data in fata oglinzii, ca sa-si priveasca bine infatisarea lui mareata.

Curtenii, care trebuiau sa-i duca din urma trena, se facura ca ridica ceva de jos; apoi tinura mainile in sus, nevoind a lasa sa se bage de seama ca ei nu vad nimic. Pe cand imparatul mergea mandru sub baldachinu-i maret, toti oamenii, in ulite si pe la ferestre strigau: „Ce mai haina stralucita! Ce frumoasa trena are! si ce croiala minunata! Fiecare se ferea, ca nu cumva sa se bage de seama ca el nu vede nimic; s-ar fi dat de gol numaidecat ca-i prost si ca-i nevrednic de slujba lui. Niciodata hainele imparatului nu starnisera o mai mare admiratie.

– Dar eu vad ca n-are haine deloc, zise un copil mic.
– Doamne, asculta glasul nevinovatei! sopti tatal lui. Si indata rosti si multimea cuvintele copilului.
– Este un copilas care spune ca imparatul n-are haine deloc.
– N-are haine deloc! striga in sfarsit norodul.Imparatul fu grozav de jignit, caci i se paru ca avea dreptate. Asa era. Totusi se socoti in gand si isi lua hotararea: „Orice-o fi, trebuie s-o duc de-acum pana la sfarsit!”Si isi ridica apoi cu mai multa mandrie, capul; si curtenii tineau inainte, cu respect, trena care nu era.