Dincolo de „Crucea de peatra”, d-a stanga soselei Vitanului, se ridica biserica „Sfanta Troita”. Mandrete de biserica. Ce zugraveli, pe dinauntru si pe dinafara, cum arar se mai pomenesc numai la bisericile din vechime. Dar de asculti la troiteni, mai cu seama la cei batrani, te apuca ametelile cand incep ei sa-si ridice biserica in slava cerului. Ma rog, nu au atatea degete la amandoua manele cate minuni se afla in sfantul locas. si cand se incurca, se fac foc batranii troiteni; ba isi musca degetele la numaratoare, caci iata, cum au apucat ei sa numere minunile: ridica amandoua manele in dreptul ochilor, ti le vara sub nas cu degetele rasfirate, apoi la fiece lauda zice „una la mana” si moaie cate un deget in gura. La infierbanteala, uita ca degetele sunt ale lor, si le musca, si vorba se preface in suparare, supararea in cearta si cearta in galceava. Cum sa caza ei la invoiala?… Fiecare vrea sa laude si sa numere numai cum vrea el, iar nu cum lauda si numara ceilalti.
De cumva nu esti din partea locului, trei-patru batrani – cari de obicei asculta, cu gurile cascate si cu sepcile pe ceafa, la cantecele copiilor din scoala vestitului dascal Nicuta – cum te-or zari, te simt, ca niste copoi, ca esti strain, ca n-ai mai vazut biserica lor. isi freaca manile; tusesc; isi dreg glasul; apoi, rara-rara, cu niste pasi lungi si semeti, iti ies inainte, iti cauta prilej de vorba, toti cu aceleasi cuvinte, cu aceeasi taraganire de glas si cu capul dat pe spate:
– Ei, flacaule, de pe unde?… Ce vanturi?… Pe la noi… ai?… si de ce?… Ce zici de biserica noastra?… Nu, ma rog, ce crezi d-ta, ca n-o sa-ti taiem capul… De te impinge pacatul sa spui ceva de sfintii uscati si drepti – unii cu sulite, altii cu palose, unii calari, altii pe jos si cu manele asa de incrucisate pe piept, ca palmele le ies afara din trup – pe loc batranii isi ridica pulpanele giubelelor in cingatoarea de plisa rosie si-ti sufla cuvantul din varful limbii:
– Ei, puisorule, mai sunt zugravi, grozavi de tot… Am vazut si noi… am prea vazut cum o dau in paganeste si-ti toarna la sfinti cu ochi de om, cu mani si picioare ca si ale noastre… Da’ de, vezi d-ta, sfintii astia, asa cum i-am apucat noi, de cand am deschis ochii, sunt adevarat sfinti. Voi, tinerii de astazi, la legi umblati cu soalda, la scris cu soalda si la sfinti tot cu soalda…
II
Asa m-au judecat si pe mine, si n-oi mai uita mai ales ochii mici si vargati ai ctitorului, care-mi talmacea zugravelile, infigand degetul aratator asupra sfintilor si oftand parca ar fi voit sa planga vremile apuse si credintele de odinioara. Erau patru. Trei – cu giubele lungi, cu sepci cu cozoroace de lac, crapate si sterse de lustru. Jupan Hagiul purta pe umeri o scurteica de lastic, galbena, spalacita, patata de untdelemn si picata cu ceara. Ctitorul vorbea mereu, iar ceilalti trei imi radeau in obraz, ca si cum mi-ar fi spus: „Da-te prins, da-te batut, nu te pune cu ctitorul nostru, c-a vazut multe s-a patit si mai multe”…
– Uite, imi zicea ctitorul maniat, ce poftesti? Nu-ti place Sfantul Gheorghe? Ce vitejeste sta pe cal! si cum omoara balaurul spurcat, parca ar ucide un verme, nici nu se sinchiseste. Iaca si mucenicul Mina cum isi bate joc de Necuratul. Dar capul archiereului Nicolae… ce mandrete, ce curatel si frumos batran! Ei, nenisorule, o sa traiti, si cu d-alde astea n-o sa va mai intalniti! in ziua de astazi?… vardie nationala cu cozi de cocos muiate in bacan… si barabance… si triu-liu-liu-triu-triu… la dreapta… la stanga… dreeeepti!… Iar sfintele locasuri… rusine!
Ctitorul abia rasufla, rosu ca para focului. Ma hotarasem sa tac. in usa amvonului: draci cu gheare de trei ori mai lungi ca degetele, oameni cu parul vulvoi, ingeri slabi si lungi si, mai presus de toti, bunul Dumnezeu, pe nori cenusii, rotocolit cu un curcubeu. Ctitorul nu se mai putu stapani. Ridica manele. Manecile i s-adunara in umeri si incepu, ascutindu-si glasul:
– Nu vezi cum s-agata dimonii de talerul dreptilor, dar ei tot mai sus, tot mai sus la cantar, caci o fapta buna ridica de la pamant doi draci si mai bine… Nu vezi ca astia-si apasa degetul pe un sir de oameni dezbracati si albi ca varul, cari o pornisera spre rai – au fost buni, milostivi, si n-au ravnit la ale altuia, si n-au zavistit, si n-au furat, si n-au luat numele Domnului in desert, si n-au avut noua baieri la punga, ca in ziua de azi… Hagiul pleca capul in jos, strangandu-si poalele scurteicii. Doi din batrani iar zambira si iar intelesera cu zambetul lor siret: „Bine mai vorbeste ctitorul! Da-te prins, da-te batut, nu te pune cu ctitorul, ca te face puzderie!”
– Iaca, urma ctitorul, iaca si bogatii nemilostivi cum se duc in focul ghenii cu sacii in spinare, deselati de aur si de argint! Hagiul tusi, trase cozorocul sepcii pe ochi si intoarse spatele „judecatii d-apoi”.
– Strangeti-va voua comori in ceruri… striga ctitorul, amenintand cu pumnul pe bogatii nemilostivi, cari sa duceau linistiti in iad… strangeti-va voua comori in ceruri, caci mai lesne va trece funia corabiii prin urechile acului decat bogatul in imparatia cerurilor! Ctitorul ramasese cu pumnul inclestat asupra zidului; ceilalti doi isi descoperira capul, isi facura cruce, inganand: „Doamne, Doamne, mare si milostiv esti, Doamne!” Jupan Hagiul o sterse binisor-binisor si se facu nevazut.
– Fugi Hagiul… fugi… Nu-i vine la socoteala, – incepu iar ctitorul – nu da un sfant la cutia bisericii (ctitorul tinea mult la cutia bisericii), si acasa – nomol de galbeni batuti si ferecati! ingroapa mereu cazanele, si n-are decat o nepoata, pripasita pe langa dansul de cand a plecat la agialac, ca sa-i pazeasca costoroaba. si nu marita fata mare, nu sleieste un put, nu daruieste un crampei de salba iconostasului unde se miruieste, caiafa de el! Si vorba se incinse ca focul.
– Sa dea Hagiu?… Hagiu sa dea?…
– Dar nu l-ati vazut cum misuna prin carciumi si bacanii? zise ctitorul. Intra intr-una, ia binisor o maslina, o aduce la gura s-o strecoara printre gingii. Fol, fol, fol, o mesteca… „E, cum dai maslinele, draga cutare?…” „Atat”… „Scump, scump de tot la asa vremuri. Vremuri grele!” si pleaca… Intra peste drum. sterpeleste icrele de cosac. Rupe o bucatica, ii face vant. Pleasc, pleasc… „Cum petreceti icrele?”… „Atat”… „Scump, scump. Vremuri grele!” si pleaca… Se duce la pastramagiul din colt. „Ia sa vedem, vericule, cum ti-e marfa, ca nu mai dau pe la cutare”… Ia o feliuta, ii face de petrecanie. „Cum o dati?” „Pe parale si atat.” „As, v-ati scumpit de tot! S-au dus vremurile alea… Vremuri grele!” si pleaca. ii e sete. Intra intr-o bragagirie. „Ei… sa gust… ce basibuzuc aveti?” Suge un fund de tinichea, ghiort, ghiort, ghiort. „Zeama de agurida. Cin’ s-o bea? Cin’ s-o plateasca? Vremuri”… si pleaca. Asa mananca si se racoreste, si pe el il dau banii afara din casa. Si batranii – hi-hi, ho-ho, hi-hi – rad cu lacrami, napustindu-se in vorba, care mai de care mai siret la cuvant si mai subtire la coada ochilor, rasucindu-si stropii de mustati, intorsi ca niste colti albi impotriva nasului.
– Carambii cizmelor?… De cand era flacau…
– I se scalcie tocurile?… Le bate singur cateva flecuri…
– Pe mine, de cate ori ma vede: „Da-mi o pustie de tigare, ca-mi uitai papusa acasa”.
– As! ce-a uitat acasa?… Bea pelinita. O aduna vara, o usuca, o freaca in mani s-o aseaza in lacra. Bea toata iarna si tuseste sa-si dea sufletul.
– Da’ v-ati uitat pe sub scurteica Hagiului? zise ctitorul, razand si ciupindu-si mustatile. Nu?… Bine… Sa va spui eu… intr-o zi, dupa slujba, stam de vorba… mai multi insi si cateva cocoane. Hagiul se uitase intr-un jet… Pandea o prescura. Paracliserul, un drac si jumatate, ii arata, jos, inaintea noastra, o firfirica de paispre’ce si-i zise: „Jupan Hagiule, mi se pare ca dumitale ti-a cazut la miruiala”. Hagiul sari in capul oaselor. Se apropie de firfirica. O tintui cu ochii, ca sa-i fi dat cu piciorul n-ai fi mutat-o din loc. intinse mana… Cand se apleca de jumatate, pe noi, din spatele lui, barbati si cocoane, ne bufni un ras strasnic, si razi, si razi… Hagiul isi uitase acasa turul pantalonilor… De rasul nostru, neindraznind sa se aplece pana la firfirica, se uita lung la dansa si, cu lacramile in ochi, iesi din biserica, mormaind: „A mea era!… era a mea!” Paracliserul stia de la nepoata Hagiului ca Hagiul de zece ani taie din turul pantalonilor ca sa-i carpeasca pe unde se cosesc. Scurteica fusese inca p-atat de lunga, dar o scurtase mereu din poale, ca sa incaputeze manecile.
III
Fum pe cosul Hagiului nu s-a pomenit. Ridice viscolul nametii pana la stresini. Apele sa inghete tun. Treaba lor! Hagiul nu vrea sa stie de crapa pietrile la gerul Bobotezei, nici daca in iulie turbeaza canii de caldura. Iarna tremura, vara gafuie. Toata viata lui, de cate ori nepoata-sa – traind aciolata pe langa dansul – ii pomenea, la Craciun, sa taie si ei un porc, ca tot crestinul, batranul raspundea:
– Imi face rau, nepoata, s-aud guitand… imi face rau… c-asa sunt eu… milos…
– Cumpara-l, nene, taiat gata. Daca asa il aducea din cuvant Leana, inghitind in sec, cu gandul la sorici, batranul raspundea linistit:
– Un porc… carne multa… Se strica… Doua guri suntem… Venea Pastele.
– Nene, sa inrosim si noi oua…
– Ce prostie!… Oua rosii?… Nu e mai bine sa le mananci proaspete?… Oua rosii, oua statute…
– Sa rosim putintele.
– De rosim putintele, ardem focul degeaba, cumparam d-a surda bacanul… Cheltuiala zadarnica… Vremuri grele!
– Da… o ciosvarta de miel…
– Miel?… Ce fel miel?… Cum miel?… Miroase a oaie… Pastele prea e in vara…
– Ce pustia de vara, nene Tudose, nu vezi ca ploua si fulguieste?!…
– Ei, fulguieste, fulguieste… tu nu vezi ca nu tine? Unde tine? Cum cade, se topeste… Eu mor de caldura… Uf!… uf!…
– Si eu mor de frig…
– Mori de frig… crapi!… Asa te-am pomenit… lacoma… nemultumitoare!
Leana tace si inghite in sec. E saraca. N-are pe nimeni. Tace, ca batranul, de se manie, striga, tranteste usile, apoi se arunca in pat si se vaieta pana la miezul noptii, uitand sa-i dea si de pane. De mic copil Hagiul fusese copil cuminte si asezat. Nu i s-auzea gurita, nici pasii. Nu rupea pantofii. Nu-si hartanea rochita. Pe ce punea mana punea bine. Ajuns calfa la gaitanarie, vorbea frumos si cu patima in mijlocul tovarasilor sai.
– De cand eram d-o schioapa pricepusem lumea, le zicea el. intelesesem bine de tot ca o carpa din gunoi este o munca de om pe care te faci stapan daca o pui doparte. si daca mama imi dadea un ban de trei ca sa-mi iau un simit, eu ma uitam in ghiozdan: de aveam felia de pane, sanatate buna, aveam ce manca. Nu te saturi cu pane? Ce-ti trebuie simiti? si puneam banul bine. si un ban peste altul fac doi, peste doi daca pui altul, fac trei… Radeti voi… radeti… Da’, vanturati banii in mani si veti simti ce racoare tine cand va e cald, si ce cald cand va e frig. E destul sa te gandesti ce poti face cu banii, ca sa si gusti bucuria lucrului pe care nu l-ai cumparat. Ai simtit bucuria?… De ce sa-l mai cumperi?… Radeti voi, radeti… Ce lucru poate fi mai luminat ca un jeratic de galbeni intinsi pe o masa?… Voi radeti… radeti cu hohote… Niste risipitori… in viata voastra n-o sa gustati adevarata bucurie…
Intr-o zi, o calfa, vazandu-l cum tremura si cum i s-aprind ochii cand vorbeste de bani, i-a zis in gluma:
– Strangi tu, baiete, strangi, si intr-o zi… fiut… fiut… p-aci l-e drumul… si ia-i de unde nu-s… Tudose, la asa nelegiuire, s-a ridicat in varful picioarelor, a inclestat pumnii, i-a adus la gura si a strigat, inchizand ochii:
– Numai de veti vari tot pamantul in buzunar… numai atunci veti fura si banii mei!… Asa sa stiti!… Asa!… Ca n-am bani… N-am chioara lascaie… P-asa vremuri nu poti sa ai… In sfarsit, Tudose muncea; strangea; nu bea; nu ochea prin mahala; manca pane cu braga. Dupa zece ani, ajuns la parte, dupa alti cinci, tovaras pe din doua cu stapanul sau. In primii ani de tovarasie slabise, ingalbenise, imbatranise la 30 de ani. De frica si de griji, bolea pe picioare. Fostul sau stapan il lua la masa la el ca sa-l mai indrepte. si ce frumos manca! Oscior peste oscior si nimic pe oscior. Se mai intremase. Erau cu totii pe iarba verde, sarbatorind si udand cu pelin ziua de intai mai. Jupanul i-aduse vorba:
– Tudose, nu vrei tu sa-ti gasesc o fata buna, de treaba, cu ceva zestre? Ei, si stii, un copil, doi, ai pentru ce trai.
– Nu se poate, jupane, nu se poate! Femeia, copiii cer demancare, vesminte, invatatura… si n-am de unde… Ce bruma am sunt in negot, si banul din negot este al orcui ar voi sa te insele.
– Tudose, baiete, nu vorbi cu pacat, sa nu vorbesti intr-un ceas rau. Ceas rau? isi stranse fermeneaua la piept, apoi mormai pe ganduri:
– Nu se poate, jupane… copiii cer pane, imbracaminte, invatatura, si femeia… rochii… plimbare… scurteica de tibet… fuste in gherghef… Nu se poate, jupane… sa ma crezi ca nu!…
IV
Oh! ce fericire pe Hagiu cand ramase singur stapan in pravalie! in prima zi l-apuca caldurile. Obrajii ii ardeau; capul i se incinsese; ochii il usturau. La ceas, la ceas, iesea din pravalie s-o priveasca pe dinafara. ii da tarcoale. ii cerceta incaperile si zidurile cu d-amaruntul. Se ridica in varful picioarelor ca sa-si arunce privirile pana peste acoperisul ei. Pravalia?… Era copilasul rumen si frumos. El? Parintele fericit ca are pe cine mangaia. Pravalia? Femeia fermecatoare. El? El, nebunul care-i da in genuchi, cu ochii inchisi si cu inima speriata. I s-a izbandit visul, singurul vis pe lume! A ramas singur. Ale lui sunt sculurile, jurubitele si ghemurile de gaietane; ale lui razboaiele, rodanele si maldarile de lana; numai el singur deschide tesgheaua; numai el singur tocmeste, face pretul si primeste, numai in mana lui, banii frumosi si rotunzi. In prima seara, zavorand usile si obloanele, ochii ii jucara in toate partile, mustrand pe ucenici la fitece miscare.
– Incet, incet, incetinel, ca usile nu sunt de fier!
– Ia seama, trandavule, sa nu spargi geamurile, ca nu sunt de fier!
– Nu tranti obloanele, ponivosule, ca nu sunt de fier!
– incet, incet cu lacatele, mototolule, ca nu sunt… si daca sunt?… au broasca, au mestesug, costa parale! De zece ori se intoarse din drum ca sa mai priveasca o data, inca o data, pravalia. La urma o privi lung, ii surase, i se umplu ochii de lacrami si pleca, mormaind:
– Mititica… trista si ea… cu obloanele in jos, cu usa inchisa… ca un om care a inchis ochii!… Se crapa de ziua?… Face ochii mari, cat geamurile ei, si parca vorbeste, momind pe trecatori sa intre, sa-i dea o buna-ziua si sa-i targuiasca cate ceva… Lingusitoarea… Cu capul in jos, ciulind mustatile, stergandu-si sudoarea de pe frunte, iutind si muind pasii, mestecand si tusind, se duce acasa. Vorbeste. Se vede in lupta cu ceilalti: cu ucenicii, cu calfele, cu musteriii marunti si cu toptangiii. La unii surade, unora le strange mana, cu altii se cearta, la urma se impaca cu toti, ii atrage, ii momeste, ii insala. Obosit, ajunge acasa. La raspantia din care se desface drumul inspre Calea Vergului, se pituleste casuta Hagiului, in mijlocul unei gradini stufoase.
Deschide usa tinzii; o incuie grabnic; intra intr-o odaie mica si intunecoasa; aprinde o lumanare de seu; se aseaza pe pat; isi ia capul in mani si-si razema coatele de genuchi. Paretii sunt cojiti si galbeni; grinzile tavanului, negre si prafuite; icoanele, cu sfinti stersi; patul de scanduri, acoperit cu o patura latoasa, vargata cu alb si visiniu. Doua perne de paie la perete si una de lana imbracata intr-o fata soioasa. Pe jos, pardoseala de caramizi reci. Odaie trista, intunecoasa, un mormant pe ai carui ochi de geam, ca un sfert de hartie, tar fi frica sa privesti, de frica sa nu vezi mortii odihnindu-se cu fetele in sus. Hagiul tresari si sufla in lumanare.
– Costa parale. Ma gandesc eu si pe intuneric. Oh! Doamne, Doamne, ce bun esti, ce intelept esti! De n-ar fi soare, cate lumanari mi-ar trebui sa arz ziua in pravalie!… Ce cheltuiala!… Abia se lungi in pat, si gandurile incepura, intai blande, prietenoase, s-apoi indoielnice, posomorate.
Bine ca a ramas singur stapan in pravalie! Jupanul era bun, era cinstit, da’ de… doua chei la o tejghea… doua mani in parale… douazeci de degete in firfirici… patru buzunare si doua socoteli… Cine stie!… Din greseala… bani sunt mici… usor iti scapa printre degete… ba in buzunar… in punga… in captuseala hainei… Stapanu-sau era bun, era cinstit, dar ierta de multe ori pe calfe, pe simbriasi, pe ucenici, cand rupeau si spargeau prin pravalie. Venea un cersetor, doi, douazeci: „Sa le dam, ca avem copii”. Da, dar el n-avea copii. Da, dar jumatate din acei bani aruncati era munca lui, erau banii lui, erau mangaierea si fericirea lui. Unde pui hainele pe cari i le cumpara cu d-a sila, lumanarile de Paste, discurile, miruiala, caci il ducea de guler la biserica… dar cutia bisericii, de care ii era spaima… Socoteala limpede: masa, creditul si numele stapanului sau produceau mai putin ca mila stapanului, hainele pentru masa stapanului, evlavia stapanului si nepriceperea stapanului la vanzarea gaitanului.
Hagiul se rostogoleste in pat. Prea e fericit. Nu poate dormi. Rade si ofteaza. E destept si viseaza. Ce vis! De nu s-ar sfarsi! Daca aci, in zaduf si intuneric, ar sta in picioare, si banii ar creste, ca o ravarsare de apa, de la talpi in sus pana peste crestetul capului… Oh! ce fericit ar fi Hagiul! inainte sa-si dea sufletul, ar vedea fata si vecinicia lui Dumnezeu. Moartea sa aiba coasa de aur, el si-ar infige amandoua manele in taisul ei!
Picaturi de ploaie bat in geamurile Hagiului. Hagiul tresare. Nimeni. Se sterge pe frunte de naduseala. Rasufla greu, ca p-un suis de deal c-o povara in spinare. ii bate inima: visul unei morti fericite i s-a prefacut intr-o viata de spaima. Picaturi grele izbesc in geamuri. Gandul ca ar putea sa-l jafuiasca cineva il face sa sara din pat. Aprinde lumanarea. E galben ca ceara. Parul, nepieptanat si lung, i-atarna in vitioane pe ceafa si pe frunte. Se uita la icoane. Se inchina. si-aduce aminte de Dumnezeu. Fireste ca se gandeste la el! Se gandeste ca sufera pe pamant din cauza lenesilor si a talharilor. Lui nu i-ar fura o basica cu zece mii de galbeni, ingropati sub caramizile de supat, ci l-ar fura de zece mii de ori, i-ar fura sufletul turnat in fitece galben. El niciodata n-a priceput ce este zece, o suta, o mie. Astea sunt vorbe, sunt numere pe raboj ori pe hartie. in zece galbeni este inima lui de zece ori; intr-o suta, inima lui de o suta de ori; intr-o mie, inima lui de o mie de ori. in zece mii, el nu vede un purcoi de galbeni, ci zece mii de copii ai lui, fiecare cu chipul si cu viata lui. Iaca de ce se gandeste la Dumnezeu.
– S-aprind candela, desi Milostivul ar trebui sa vaza si pe intuneric! zise Hagiul si se ridica, tremurand, in dreptul icoanelor. Scoase binisor paharul din candela; il puse pe pat; stoarse si indrepta firul de iasca; turna in paharelul murdar untdelemn dintr-un urcior; masura cu ochii roata untdelemnului…
– Un dest de untdelemn!… un dest!… e prea mult… risipa… se ravarsa de ziua… Cum o sa mai vaza Atottiitorul o limbulita galbuie cand soarele o potopi lumea cu lumina lui?… Puse paharul pe un taler de pamant si turna apa. Untdelemnul se scurse in taler, ramaind in pahar un rotocol d-o muchie de cutit. Se vari in patura. Candela sfarai si trosni. Hagiul, ametit, mormai in mustati:
– De ce-o fi trosnind? Semn rau! Am turnat dastul untdelemn… De ce-o fi trosnind?… De nu mi-ar arde pravalia!…
V
Asa petrecu viata Hagiul pana la batranete. Un sir necurmat de chinuri fericite, nebagand nimic in el, nepunand nimic pe el. Fara foc; fara fiertura; neiubind pe nimeni; tresarind cand umbra i se incurca in picioare; inchizandu-se ziua cu zavorul in casa; robotind noptile in odaie cu o lumanare de seu in mana, ca o stafie uscata. La batranete, gaitanaria nu mai mergea. Desfacu pravalia. Vandu tot.
– M-am ales si eu c-o pane, dupe o munca caineasca de la opt si pana la saizeci de ani. Dar in acest batran, pentru care prietenii, copiii si nevasta erau banii agonisiti si ascunsi, un singur gand, mai presus de orice, ii turbura fericirea:
– Dumnezeu vede toate… plateste toate. Vede toate!… Cum vede?… N-am furat pe nimeni… N-am luat banul nimarui! „Vede toate, plateste toate”. Icoanele si vorbele din biserica i se desteptau in minte. Ce strica bogatul nemilostiv daca nu fura si nu bate pe nimeni? Daca bogatii ar da in fiece zi la saraci, saracii s-ar imbogati si bogatii ar saraci. in ce ar fi D-zeu mai castigat? Trupul lui n-a vroit femeie; buzele lui n-au avut copil de sarutat; pantecele lui n-au poftit la mancari grase, si o vecinicie toata sa nu vaza fata luminoasa a idolului sau? Intr-o zi batranul, nemaiputand rabda aceste ganduri, s-a hotarat:
– Da, da, am sa ma iau bine cu Dum… Sa vad locurile sfinte! Ce jertfa ar putea intrece jertfa mea? Locurile sfinte… lemn sfant… cei cari nu se duc… se poate vinde lemnul sfant… p-acolo toate padurile trebuie sa fie sfinte… Si batranul s-a dus la hagialac si s-a intors aghios – „hagiu” – sfant, dar mai soios de cum plecase.
Si tuturor, de cate ori il intrebau cum e p-acolo, strecura vorba de minunile lemnului sfant. Vazuse el, cu ochii lui, leprosi vindecati cu lemn sfant. Le atingea ranile cu o bucatica mica, mititica, de lemn, si ranile se inchideau, si pelea se netezea pe unde fusese carne vie. Un pusnic a trait zece ani, fara sa bage nimic in gura lui, mirosind lemn sfant. Unui nebun i-a venit mintile la loc cum l-a atins cu lemn sfant pe frunte. Povestind asa minunile si inchinandu-se, Hagiul a vandut lemn sfant batranilor, babelor si vaduvelor. De multe ori Hagiul, vesel ca s-a pus bine cu Dumnezeu si fericit ca si-a intors paralele cheltuite cu hagialacul – ba a mai si castigat -, bombanea, uitandu-se in toate partile:
– Ce negot, ce daraveri, ce banet s-ar face! Lemnul sfant merge gaitan! Acum patruzeci de ani o pravalie cu lemn sfant ar fi fost un potop de aur. Astazi lumea incepe sa fie rea… credinta putina… Doamne! Doamne! Si Hagiul isi facu cruce ca lumea sa ducea la peire.
Pustiile de batraneti sunt grele. Tusea il apuca mai des si-l tine mai mult; sangele nu mai rabda gerul; aducerea-aminte se imputineaza. Deseori se cearta el cu el:
– Ba sunt opt mii…
– Ba sunt zece!
– Ce fel zece?
– Atunci, dincolo, sunt opt!
– As! nu se poate, aseara i-am numarat. Si auzul il cam lasa. De vorbeste mai tare, se aude, se sperie si se uita in toate partile…
– Na, Hagiule, cap sec, strigi cat te ia gura, parca cine stie ce-ai fi avand! Iaca, n-ai, n-ai, n-ai, esti sarac lipit! Iar in mintea lui: „Am, am ceva, dar e mai bine sa zic ca n-am chioara para”.
VI
Pana la optzeci de ani nu i s-a intamplat nimic serios Hagiului. Nu l-a durut un dinte macar. I-au cazut toti de batranete, perzandu-i pe unii in coaje, pe altii in miez de pane. Tocmai in ast an se puse o iarna grea. Trosneau pomii in gradina. Pe geamurile Hagiului inflorise gheata cu frunze mari si groase. Degeaba se incerca nepoata-sa sa faca ochiuri in geam. Rotunjea biata fata gura, sufla din toata inima; se croia cateun rotocol, dar se prindea la loc.
– Sufla mai cu inima, Leano, striga Hagiul, cocolosit intr-un colt al patului.
– Suflu, nene Hagiule, suflu, dar ma taie frigul si mi-a inghetat rasuflarea, raspunse nepoata-sa, tremurand c-o cerga in spinare. Ar trebui sa-mi dai de lemne, ca inlemnim pana mane.
– Cum?… lemne acum?… pe frigul asta? P-asa frig o cioacla de lemne costa un galben… un galben! Leana pleca bombanind in odaia d-alaturi. Hagiul ramase singur. Trist, intuneric si frig. Vantul se repede pe cos, rece ca gheata, si nu gaseste in vatra nici carbuni, nici cenuse. Hagiul tremura si morfoleste o bucatica de pane. Fiori reci ii trec prin sira spinarii. Nu-si mai simte picioarele din talpi pana la genuchi. Zapada se ridica pana la geamuri. in toata mahalaua nu s-aude nici om, nici cane. Hagiul adoarme, mahnit ca, daca iarna va tine tot asa, n-o mai duce fara lemne. si ce scumpe trebuie sa fie lemnele. Asa e, o sa iasa din iarna sarac lipit. A adormit. Se misca. Se invarteste. Toata noaptea viseaza ca se prigoreste la un foc mare. A doua zi nepoata-sa il gasi pe jumatate inghetat. Abia putu sa zica: „Leano, foc, ca mor”, si ii intinse un banut de aur, inchizand ochii. ii fu rusine ca sa nu-l vaza acel ochi de aur cu cata usurinta il arunca in manile nemiloase ale lumii. Ofta dureros.
Focul palpaie in vatra. Mormanul de jeratic dogoreste si arunca un polei cald si rumen, pe peretele din fata. Tavanul trosneste si zidurile asudeaza. Leana, cu picioarele goale pana la genuchi, se parpaleste in gura sobei. Batranul a iesit din patura si-i e cald, si il ia cu fiori. Picioarele ii tremura. E lihnit. ii cere inima o ciorba, ca niciodata in viata lui.
– Ce pui atatea lemne? Prea multe lemne! Leano, n-auzi? si tot mi-e frig… Prea multe lemne!… Mi-e foame… O sa dai foc casei!… Ah! panea nu ma mai satura… picioarele nu ma mai tin!
– Oi fi bolnav, raspunse Leana. Sa chem pe cineva. Langa spitarie e un doftor…
– Sa nu calce nimeni in casa mea! striga Hagiul. Cat scrie doftorul pe hartie nu platesti cu viata toata! Sunt sanatos, voinic, mai bine ca oricand!… Dar, voind sa umble, cazu pe pat, zicand: „Oh! da, niciodata n-am fost mai bine!” Dupa trei zile de friguri Hagiul se scula din pat, uscat si galben, cu ochii dusi in fundul capului, cu parul lung si ciufulit. Leana il intreba incetisor daca n-ar vrea ceva.
– As vrea, raspunse trist Hagiul, as vrea o ciorba de gaina… cu nitica lamaie… lamaia e scumpa… cateva boabe de sare de lamaie… si, vezi, gaina sa nu fie prea mare… mica si grea.
Pe seara, Leana intinse in mijlocul patului un stergar. Pe stergar o strachina cu ciorba calda. Aburii se ridica din strachina. O aripa galbena iese din zeama presarata cu stelute de grasime. Pe buzele strachinii, o lingura de cositor. Alaturi clondirul, cu doua degete de vin, cu dop de hartie. Hagiul privi cu lacomie, se sterse pe frunte si zise cu o nespusa parere de rau:
– Ce pofta de copil!… Se vazu topind, el, cu mana lui, bulgari de aur, turnandu-i in strachina si sorbindu-i cu lingura. Se apropie de pat. incepu sa manance. Plescai; isi supse gropile din obraji; se incrunta; si-acoperi ochii cu sprincenele; se resti la Leana, aruncand lingura:
– Una de lemn… asta e coclita!… Leana, ravnind la ciorba si inghitind in sec, iesi afara si-i aduse una de lemn. Hagiul incepu iarasi a sorbi zgomotos. Se scutura si scuipa de mai multe ori.
– Ia ciorba d-aci! M-am saturat… Simt pe gat o cocleala acra… sarata… un miros nesuferit… Ia-o… fugi cu ea… nu vezi?… imi sorb viata! Leana lua strachina si iesi.
Hagiul isi tranti capul pe o perna de paie. Trupul lui, o flacara. Ce friguri! Sub el se deschisese ca o mare fara fund. si se ducea adanc, adanc, tot mai adanc. si pe gat gustul aurului, sangelui viu al aurului! Nefericit parinte, gustase din carnea copiilor lui. Ciorba ii mirosise a aur! Cand Leana intra in odaie, el se ridica in coate si-i striga:
– Stinge focul… sa dai carbunii si cenusa inapoi!… Arunca ciorba… si sa dai fulgii si bucatelele inapoi… Vreau banii pe jumatate, daca nu toti! Si incepu sa planga in hohote.
– Ucigas!… nebun!… nelegiuit!… in veci n-o sa te saturi! Leana, inmarmurita, sa uita la el. Tocmai atunci s-auzi miorlaind la use cotoiul, tovarasul ei de foame si de tremurat, singura fiinta care o mangaie si pe care o mangaie. Leana crapa usa. Hagiul se uita speriat si, vazand cotoiul strecurandu-se pe use, se resti:
– Sa-i tai coada!… Sa-i tai coada!… O coada d-un stanjen!… pana sa intre, se raceste odaia!… Sa cheltuiesc eu pentru el?… Unde e toporul?… Am sa i-o tai eu!
Se ridica in picioare. Picioarele tremurara, se indoira, trosnira din incheieturi. Hagiul se curma de mijloc; deschise ochii, mari si rosii; casca gura si cazu pe spate. Leana, speriata, fugi afara, inchinandu-se. S-a innoptat. Ea pandeste la use. Tremura si inima i se bate. Ar vrea sa intre, si spaima ca e mort or nebun o ingheata. Vantul fluiera in strasina casei. Zapada le-a troienit usa pe dinafara. in tinda e frig si intuneric. Pe la miezul noptii se paru ca in odaia Hagiului se taraste cineva d-a busile. Asculta. Auzi deslusit un sunet de bani.
– El e. N-a murit, sopti Leana, banii ii prelungesc viata. Saracu nenea Hagiu! Linistita putin, dibui pe intuneric clanta de la odaita ei, deschise usa binisor si se duse sa se culce, tanguind incet pe nen-sau Hagiu:
– Saracu, ce bogat este! A doua zi, de dimineata, Leana, intrand in odaia Hagiului, il gasi numai in camase, in camasa sa petec de petec, trantit cu fata in jos, pe aur, ingropat in galbeni, cu fruntea p-un purcoi de lire, cu ochii inchisi. Cum il vazu, incepu sa planga.
Dar, ca prin minune, trupul Hagiului se cutremura. Banii sunara d-a lungul, de la picioare pana la frunte. Salta capul; deschise ochii stinsi si-i indrepta, ca niste sticle reci, asupra Leanii; bolborosi cateva cuvinte nedeslusite; musca in vant cu gingiile albe si izbuti sa slomneasca:
– Nu te uita… inchide ochii… ochii fura… inchide ochii!… Casca gura; limba i se mototoli in gat; capul ii cazu intr-o parte; picioarele i se lungira; manele i se infipsera in bani… si adormi de veci, cu ochii deschisi si tinta asupra Leanii. Cand l-au scaldat, pe genuchi, pe piept si pe frunte se vedeau rotocoale de bani. si i-au rupt pleoapele de sus, si ochii lui spaimantati nu s-au inchis. Leana l-a ingropat cu alai mare. Zece popi, archiereu, oranist, coliva, steagul Bisericii Troita, flori, lumanari, zabranice. Leana, privind, zicea:
– Ce frumusete! Bine de el! La capul lui mergea Leana; dupa ea, cativa batrani, cu ctitorul la mijloc. Unul din batrani intreba pe ctitor:
– Ce bani a lasat?
– Un milion, raspunse ctitorul!
– Cat face un milion?
– Un milion? De zece ori cate o suta de mii.
– Saracu Hagiu!
– Daca ar vedea el cum se cheltuieste cu inmormantarea lui…
– Ar muri! raspunse unul din batrani. Si oranistul, cletanandu-si ceaprazurile de fir, intra in curtea bisericii. Mai multe glasuri s-auzira in departare: „Vesnica lui pomenire, vesnica lui pomenire”…