Eu sunt Erik, am 4 luni si sunt din Targu Mures.
Toti medicii imi spun ca, de fapt, varsta mea corectata este de 3 luni, nu inteleg de ce pentru ca eu ma bucur de prezenta parintilor mei si ei de a mea din 02.07.2009, deci de 4 luni.

Dar sa va povestesc de ce sunt o minune de copil…

Totul a inceput in data de 06.12.2008, in ziua de Mos Nicolae, cand m-am hotarat ca dupa 9 ani, in care mami si tati s-au tot iubit, sa le dau vestea cea mare si anume ca este timpul sa vin pe lume.
Mama, foarte surprinsa si emotionata i-a dat vestea lui tati, insa bunicii nu au fost anuntati decat in Ajunul Craciunului. Cu totii erau foarte fericiti si asteptau cu nerabdare sosirea mea pe lume.

Mama se simtea foarte bine, nu i-am creat probleme deloc pe parcursul sarcinii. Ma tot ruga sa fiu cuminte pentru ca tocmai isi schimbase serviciul si trebuia sa faca fata. A fost si la ski in Austria, la mare de 1 mai, la munte cu numai 3 zile inainte de nasterea mea. Si mie tare mult imi mai placea sa calatoresc. Insa, la numai 35 de saptamani, cand mami tocmai intrase in concediu, m-am decis ca este timpul sa-mi cunosc parintii, desi recunosc acum, ca nu era momentul.

Mama s-a speriat cand eu nu mai miscasem de 24 de ore, chiar daca in burtica eram foarte activ mai ales seara. Mama s-a dus de urgenta la spital, a fost internata, supravegheata o zi cand i se spusese ca totul este in ordine, insa a doua zi dimineata (2 iulie 2009) a decis doctorul sa vin pe lume de urgenta, intrucat inimioara mea nu mai batea. Totul s-a intamplat ca intr-un vis, mama nici nu a avut timp sa-l anunte pe tati ca deja era pe masa de operatie. La 9.35 am sosit pe lume, aveam 2300g si 48 cm, am primit nota 7/8 (destul de bine la 35 de saptamani), am plans, eram binisor insa, dupa 3 ore unul dintre plamani mi-a fost afectat de o bacterie, iar eu nu mai puteam respira decat cu ajutorul aparatelor. Am facut intai cunostinta cu tati, dar numai a 2-a zi dimineata.

Noaptea la 12 doamna doctor i-a povestit lui mami situatia mea reala, care nu era deloc buna, si i se spusese ca in ziua respectiva m-a adus la viata de 3 ori. Mami m-a vazut dupa 40 de ore intrucat era imobilizata la pat, iar eu intr-un incubator, in care am stat timp de 8 zile. Patru zile s-au luptat doctorii cu mine, iar eu cu viata.

Era duminica dimineata, cand am reusit, in sfarsit, sa inving boala si sa respir singur. Toata lumea era fericita, insa cosmarul meu inca nu luase sfarsit. Timp de 12 zile mami venea din 3 in 3 ore sa ma viziteze si sa-mi aduca lapticul, care imi era administrat prin sonda. Dupa 8 zile mami, emotionata, a reusit sa ma atinga si sa ma tina in brate pentru prima data. Era asa de bine si de caldut incat adormeam pe loc si nu reuseam sa invat sa sug. Dupa 12 zile m-au mutat in acelasi salon cu mami, eram foarte nerabdator sa ne cunoastem! Toti medicii ii spuneau lui mami: „Doamna aveti o minune de copil, am murit si am inviat impreuna”.

La 18 zile a venit timpul sa plecam spre casa. Era timpul sa-l cunosc si pe tati mai bine. In sfarsit, dupa 18 zile eram bine, chiar daca aveam numai 2200g si 50 cm. Acasa am recuperat foarte bine, puneam cate 1500 g pe luna iar la 4 luni pot sa zic ca am ajuns la aceeasi greutate ca a unui copil nascut la termen. La numai 2 luni am plecat impreuna cu parintii la mare pentru 8 zile, iar in ianuarie mergem din nou la ski in Austria. De abia astept. Foarte mult imi place sa calatoresc. Acum sunt bine, suntem cu totii fericiti iar bunicii sunt nebuni dupa mine.
Cam aceasta este povestea mea, iata de ce sunt un „copil minune”.

Bibi0181, membru NN