Totul a inceput acum 4 ani, in 2004, cand mami si tati s-au vazut pentru prima data. Lucrau amandoi in acelasi holding, dar la firme diferite, si pentru ca aveau acelasi drum spre casa, mergeau impreuna. Si azi asa, maine asa, au inceput sa se opreasca in drum spre casa la un suculet, la o prajiturica, pana au inceput sa fie impreuna. La putin timp mami s-a mutat la tati… si s-au iubit si s-au iubit, pana cand au inceput sa-si doreasca si un copilas… Asa ca s-au pus pe treaba. Si da-i si lupta luna de luna si nimic… Deja mami si tati se gandeau sa infieze cu copil, nestiind ca pot si ei sa faca unul. Mami o luase razna cand vedea ca luna de luna nu se intampla nimic.

Dupa un an si jumatate de incercari, m-am hotarat eu sa le dau primul semn ca sunt pe drum. Asta se intampla pe 6 august 2007, dupa ce mami si tati venisera acasa dupa cateva zile petrecute la Viena (m-am plimbat inca de cand eram in faza de embrion. Tati nu a vrut sa creada la primul semn, asa ca s-au dus si au mai luat un test pe care mami l-a facut a 2-a zi de dimineata, si am dat un semn si mai puternic, ca sa creada si tati. Si a crezut de data asta ca sunt pe drum.

Asa au inceput cele 9 luni din viata mea intrauterina. Am cam chinuit-o pe mami. In primele luni cu rau de dimineata, varsaturi, ameteli si toate cele, ca sa simta ca e gravida, de a slabit 5 kg in primele 20 de saptamani. Dar dupa aceea am avut eu grija sa le puna la loc. Cand am crescut eu mai mare, loveam tot ce prindeam prin burtica. Nu o mai lasam pe mami sa doarma bine noaptea pentru ca ma agitam. Devenise prea mica “garsoniera” in care stateam.

Si uite ca se implinisera si 40 de saptamani de stat in “garsoniera” aceasta… si desi nu mai aveam loc, nu prea dadeam semne ca vreau sa ies, asa ca nenea doctorul care a urmarit-o pe mami (dl. dr. Ion Ionut) a hotarat sa-i declanseze nastera si a chemat-o la spital in 13 aprilie 2008.

Mami a ajuns la spital la 9 dimineata. Dupa un scurt control, dr. a spus ca ramane pentru nastere, asa ca a internat-o. In sala de nasteri au inceput cu injectii, perfuzii, doar doar o sa faca „usa” de la garsoniera sa se deschida, dar nimic, abia se deschidea foooarte putin. Asa ca dr. a hotarat sa forteze el „usa”. Pe la ora 16 m-a lasat fara apa, iar pe la ora 19,a intepat-o pe mami in coloana ca sa nu simta durerile nasterii. Si iar cu injectii si perfuzii ca sa deschida „usa” si mai tare. Abia la ora 23.09 m-am hotarat sa parasesc garsoniera care m-a gazduit 9 luni, dar si atunci cu chin pentru ca aveam un fular dublu facut cu cordonul ombilical si a trebuit sa ma scoata fortat cu ventuza.

Dupa ce am iesit, m-au luat niste tanti, mi-au facut ele ce mi-au facut, si dupa m-a pus putin in brate la mami meu, sa o vad si eu. Mami m-a luat la pupat, si nu se mai satura sa ma priveasca si sa-mi spuna cuvinte frumoase, incepuse sa si planga de fericire. Dupa aceea, pe mine m-au luat si m-au dus intr-o incapere cu multi bebei, iar mami a mai ramas la cusut, pt ca au taiat-o tare ca sa ies eu.

A doua zi mami a venit sa ma vada, si s-a speriat tare cand m-a auzit cum respir, era ca un horcait. A vorbit cu doctorita de acolo, iar ea i-a spus ca e normal, ca sunt secretii care se duc in timp. Insa eu ma inecam, nu puteam sa pap, nu puteam sa sug., iar a 2-a zi cand a venit iar mami, nu m-a mai gasit acolo, eram la terapie intensiva. Motivul a fost secretiile respective care nu fusesera aspirate cum trebuie si ajunsesera in plamani. Pentru ca nu se stia sigur ce am, m-au pus pe antibiotic, si am mai stat in spital inca 7 zile, pana in 22 aprilie.

In timpul asta mami a facut furia laptelui, pe mine nu ma dadea la san, ea s-a chinuit sa se mulga cu mana, cu pompite de tot felul, i-au facut si injectii pentru desfundarea canalelor, dar nu au reusit. Mami nu putea sa se mulga, sanii cresteau si risca sa ajunga la cutit, asa ca a cerut sa inceapa tratament pentru a opri laptele. Asa ca eu nu am papat san deloc, am papat numai lapte praf de la inceput. La nastere am avut 3,400 kg, iar acum la 3 luni am 6,500 kg.

Prima luna am chinuit-o rau pe mami, pentru ca am facut colici si plangeam si ziua si noaptea. Totul s-a terminat dupa ce am fost botezat, pe 17 mai 2008. De atunci sunt cumintel, cat poate sa fie un bebe de 3 luni.
 
Cam asta este povestea mea de pana acum. Mami si tati sunt cei mai fericiti parinti din lume, ma iubesc mult, si eu la fel pe ei. Cand o sa mai cresc si o sa mai am ce sa va povestesc, o sa revin.