Ingerul din viata noastra!

Buna tuturor,

Sunt Olivia, am 21 de ani si sunt din Iasi.

Am aflat, printr-un test de sarcina, ca sunt insarcinata si bineinteles ca a doua zi m-am dus la control sa aflu cat mai multe despre minunea ce avea sa se nasca. Eram insarcinata in 9 saptamani. La inceput am fost putin neincrezatoare, dar mi-am revenit repede. Cei din jurul meu nu au fost foarte incantati de veste, spunand ca imi voi strica viitorul. Decizia de a pastra copilul a apartinut mie si sotului meu. Pe tot parcursul sarcinii am avut greturi groaznice, zilnic si deja simteam ca este ceva in neregula. La aprox 3 luni am fost, iarasi, la control si mi s-a spus ca este totul ok.

Implinisem exact 4 luni de sarcina si ma duc iarasi la control. Atunci mi s-a dat groaznica veste: fatul are o malformatie congenitala grava – omfalocel gigant (ansele intestinale se afla in afara corpului si sunt invelite intr-o membrana numita peritoneu), iar sansele de supravietuire sunt foarte mici. Am crezut ca mor. Imi cazuse cerul peste mine. Nu m-am putut abtine si am inceput sa plang, iar doctorita, singura dintre doctorii la care am fost, mi-a zis ca este totusi o sansa “se poate opera”. Au urmat alte controale la diferiti medici. Dr. Carauleanu mi-a zis ca nu are rost sa pastrez copilul, ca nu va trai. Dr. Onofriescu mi-a zis ca are SANSE NULE DE SUPRAVIETUIRE CA SUNT TANARA SI POT AVEA CATI COPII VREAU, plus altii care, la fel, au zis ca nu va trai, ca este o malformatie grava.

In sufletul meu stiam totusi ca nu trebuie sa intrerup sarcina, am fost internata si pe punctul de a lua pastilele pentru avort, in ultima clipa i-am cerut doctoritei sa imi faca externarea. Doctorita, care i-a descoperit malformatia, a fost singura care m-a incurajat, in felul ei. Am facut amniocenteza, rezultatul: din punct de vedere biologic perfect sanatoasa. Inca o speranta.

Au urmat luni cu controale periodice si, in cele din urma, m-am hotarat ca dl. Dr. DRAGOS NEMESCU sa imi faca cezariana, modalitatea aceasta de a naste fiind singura. Pe la 36 saptamani, cu 2 saptamani inainte de termenul la care am fost programata, m-au apucat durerile, la ora 8:15 am nascut fetita de 2600 gr. Eu am ramas la maternitate, iar ea a fost dusa imediat la spitalul de urgente pentru copii. Am ramas trei zile in spital, care mi s-au parut o vesnicie. Aveam tot felul de ganduri sinistre, ca poate nu am sa o vad niciodata. Primeam doar vesti de la sotul meu care se ducea si vizita micuta. Tin minte ca mi-a aratat-o in poza, era asa mica in incubator, pansata, in perfuzii, a fost o imagine mult prea dura. Dupa trei zile o botezam si ma externeaza si pe mine ca sa pot fi cu printesa mea.Cand am ajuns acolo am crezut ca innebunesc, avea un pansament imens in dreptul abdomenului ca o minge, era intepata peste tot , avea sonda gastrica, tuburi, furtunele. Atunci m-am blestemat si mi-am zis de ce am adus-o pe lume ca sa o chinuiesc!?

De obicei, in astfel de cazuri, copilul se opereaza in primele ore, insa medicii au hotarat sa nu o faca, deoarece cavitatea ei abdominala era mai mica decat ar fi putut permite introducerea anselor intestinale, astfel sfarsea prin insufcienta cardiaca. Era anesteziata si pansata la 2 zile, data cu o solutie pentru a-i intari membrana protectoare si pentru a se cicatriza si epiteliza locul.

Au trecut cam 9 zile, clipe de cosmar, in care nu dormeam deloc, tot timpul ma uitam sa vad daca mai respira. Intr-o dimineata, cand au facut medicii vizita, o asistenta se uita spre medic si spune: CE SUNT ACESTE MISCARI? ARE CONVULSII? Am inlemnit, eu vazusem de vreo cateva zile, dar am crezut ca nu este nimic. I-au administrat imediat medicamente, plus tot felul de aparate pentru a masura saturatia; tub de oxigen. Insa ea tot facea convulsii si erau din ce in ce mai dese. Atunci a fost apogeul. Nu am crezut ca se poate suferi atat. Am sunat toata lumea disperata, eram intradevar in culmea disperarii, plangeam incontinuu, iar o “desteapta” de asistenta imi spune: “ce aveti doamna!? Trebuia sa va asteptati la asta, doar v-au explicat destul de clar ce se intampla!!!”. Au venit toti: tata, sotul, fratele pana si bunica, si abia dupa aceea mi-au spus ca venisera pregatiti pentru ce era mai rau… cu lumanarea. Au mai trecut cateva ore, eu deja eram epuizata de atata plans, fetita isi revenise, nu a mai facut niciodata convulsii, deoarece le facuse pe cale metabolica, se intoxicase de la solutia pe care i-o dadeau.

Ma rugam zi si noapte, ne-au mutat din rezerva in salon si numai eu stiu prin ce am trecut si cate mi-au fost date sa vad… au murit multi bebelusi la sectia de terapie intensiva unde erau cele mai grave cazuri .La un moment dat ramasese in viata fetita mea si alta fetita din atatia copii. Era groaznic tot ce se intampla in jurul meu. Numai le vedeam pe asistente cum trec cu cate o lumanare aprinsa si scoteau incubatoarele pe sala.

Dupa o luna de chin in sfarsit ne externeaza. Am fost cu ea regulat la pansat si, la 2 luni, printr-o adevarata minune, se epitelizase locul complet. A ramas cu o hernie ombilicala mai marisoara, va trebui sa o opereze aproximativ in aprilie!

Acum am o minunatie de fetita sanatoasa, care rade tot timpul!

Le doresc tuturor mamelor sa aiba un copil asa cuminte ca al meu! Dupa ce reflectez la tot ceea ce s-a intamplat cu noi, sunt convinsa ca exista minuni!!! Va doresc multa sanatate tuturor si multumim ca a-ti avut bunavointa de a citi si povestea noastra.