Daca m-ati intreba daca exista ingeri pazitori, asa spune ca da, dar as putea sa va si demonstrez. Stiu prea bine ca ei ne inconjoara, sunt alaturi de noi, mai ales alaturi de cei mici.

Va voi povesti prin ce am trecut eu, sotul , Luca, nenascut inca si ingerii nostrii pazitori.

Noi stateam in 2007 in Petrosani, orasul parintilor mei, dar faceam totodata drumuri dese la Bucuresti, de unde este sotul. Faptul ca eram gravida nu ne rarea drumurule, si acum, la sfarsitul lui octombrie 2007, era planificat un drum, ne asteptau parintii sotului, avem treaba in Bucuresti, trebuia sa mergem si la Constanta.

Dupa ce vineri am muncit pana tarziu la munca, dar niste situatii nu erau gata, ne intrebam daca sa ramanem sa muncim, sau plecam, dar intr-un final, gata, plecam. Deci sambata, dupa ce am fost pe la ai mei, ne-am odihnit un pic  acolo, am mancat, am ras, am plecat linistiti, cu un cd de muzica nou, in speranta ca il vom asculta pe drum.

Drumul de iesire din Petrosani cuprinde si defileul Jiului, drum periculos, inalt, ingust, cu serpentine, curbe nenumarate, dar nu era nici o problema, ca introtdeuna. Nu o sa uit niciodata ziua aceea, cerul mai albastru ca niciodata, norii superbi, masina noastra abia cumparata, superba. Bebe avea 5 luni in burtica, eu ma simteam bine, in spate erau dosarele sa mai muncim ceva pe calculator la Bucuresti, muzica canta.

Nu vorbeam, sotul conducea, tocmai urma o curba la stanga, in dreapta fiind Jiul, dar mult mai jos decat drumul. Deodata, mi sa- parut ca sotul se joaca cu masina, si ma intrebam de ce pe asa un drum. Il intreb „ce faci?”, vazand ca masina o ia spre Jiu, in dreapta, nu urmeaza drumul, nu am timp sa tip, sa fac altceva dacat sa tin strans telefonul care era in mana mea si sa ma afund in scaunul masinii in timp ce am luat in botul masinii stalpii si zidul de piatra de protectie care imprejmuia drumul, si ne-am rastogolit in gol, lovindu-ne de stancile defileului. Nu am simtit nimic acele secunde, am appucat sa ma gandesc ca aveam de lucru la Bucuresti, de ce se intampla asta. Cred ca a fost un blocaj psihic, m-am axat pe cava pur si simplu neimportant pantru a nu dispera. Putem ca eu sa fiu ranita, sarcina in pericol, sotul ranit, masina sa explodeze.

Ne-am oprit intr-un final, masina rasturnata pe partea mea, atunci nu stiam: singurul copac pe o distanta de 1 km si ceva se afla tocmai acolo, sub noi, si ne-a sustinut sa nu cadem mai mult ( decat vreo 4,5 m de stanca ) si chiar in apa. Sotul m-a vazut cu sange, lui i s-a deschis airbag-ul, claxonul nu se mai oprea, eu ma simteam amortita, dar calma. M-a tras si pe mine din masina dupa ce a iesit el pe geamul lui, pentru ca pe al meu era culcata masina, si m-a dus mai departe, sa fiu in siguranta sa nu explodeze masina, dar el a fugit sa-mi ia haina, poseta sa opreasca motorul pe care il lasa-se pornit, se gandea la chei, ca nu putem intra in casa. Am fugit dupa el inapoi, imi era frica sa nu explodeze masina. Am fost atinsa de cioburile geamului meu, ranita la buza, frunte. Bebele, am inceput sa ma gandesc cu groaza, dar nu spuneam nimic, pentru ca deja sotul era disperat.
Masina era fiare, distrusa, noi, la prima vedere intregi.

Am fost scosi in urmatoarele minute cu bratele unei macarale care a oprit intamplator trecand pe acolo, eu de un brat, sotul de un altul. A urmat balamucul: salvare, politie,a trebuit sa aducem masina sus, sa ne luam lucrurile, sa  facem rost de masina de tractare, ca nu aveai unde sa o lasi acolo, fiind sosea si abia la ora 23 am putut ajunge la un spital in Hateg, la doctorul meu ginecolog care a venit de acasa. Nu simteam copilul deloc, dar nici rau nu ma simteam. Acolo, la ecografie, ne-am linistit si ne-am dat seama cat de norocosi am fost: copilul nu avea nimic, dormea.Auzind unde am cazut, doctorul s-a mirat vazand ca suntem atat de „intregi”.

Nu am mai reparat masina, asta e, am zis fiare in locul vietii, a vietii noste, a copilului nostru. Masina avea ceva stricat la directie, mergand cu ea, oricand se putea sa pierdem controlul, se putea sa intram in contrasens, sa dea o masina peste noi, sa nu se gasesca sub noi singurul copac din zona.

Probabil ca trebuia sa se intample asta, norocul nostru ca nu am fost singuri in acele momente. Ingerii nostri pazitori au luat tot greu si loviturile asupra lor.

ciobanuiuliana, membru NN