Menirea noastrã, a femeilor, este aceea de a aduce pe lume copii. Fãrã ei viaþa nu are sens, nu ai pentru cine munci, cui te dedica, pentru cine trãi. E uºor sã spui cutare…a nãscut, dar nu înþelegi cu adevãrat ce înseamnã asta decât atunci când tu eºti autoarea.

M-am cãsãtorit în anul 2004, deºi aveam doar 21 de ani…simþeam cã vom fi mereu împreunã …aºa cã am vrut sã legalizãm relaþia de 4 ani, mai ales în faþa lui Dumnezeu. Soþul meu îmi tot spunea cã îºi doreºte un copil ºi eu îmi doream însã am zis sã termin facultatea, apoi masterul…plus cã nu mã simþeam pregãtitã pentru a creºte un copil.

Era perioada examenelor (2008) ºi am rãmas însãrcinatã, ne-am bucurat enorm chiar dacã nu terminasem masterul. Þin minte cã dupã ce i-am arãtat testul de sarcinã soþului meu, câteva zile, când ne întâlneam privirile, zâmbea aºa într-ul fel aparte, un zâmbet pe care nu-l mai vãzusem pânã atunci.

Sarcina a decurs normal, fãrã prea multe probleme, fãrã greþuri, fãrã dureri,doar insomnii în ultimele luni ºi nerãbdarea din ultimele sãptãmâni. Data probabilã a naºterii era 14 octombrie. Eu eram aºa de nerãbdãtoare sã-mi cunosc puiul (o fetiþã)! Am vrut sã nasc în oraºul Târgu-Mureº, considerând cã medicii ºi personalul de acolo sunt altfel ºi am optat ºi pentru colectare de celule stem, procedurã ce nu se fãcea în oraºul nostru.

Zilele treceau din ce în ce mai greu. În 12 octombrie, la ora 12 am fost internatã, aveam aproape 40 de sãptãmâni. Dupã o injecþie au început durerile, pe la ora 16. Pe la ora 20 m-au dus în sala de naºteri. Mã gândeam cã o sã nasc pe data de 12 aºa cum prezicea soacra mea, dar…n-a fost aºa. A urmat cea mai lunga ºi dureroasã noapte din viaþa mea. Groaznic!

Aveam contracþii dese, dar prea scurte ºi nu mã dilatam. Mã rugam sã nasc pãnã la ora 12…apoi pãnã la 3 , tot aºa. Mi-ra foarte sete, dar apa pe care o beam o vomitam. Personalul vorbea urât cu mine, sau nu mã bãgau în seamã, uneori mai venea doctorul ºi încerca sã mã calmeze. Pe la ora 6 dimineaþa l-am sunat pe soþul meu ºi, între douã contracþii, i-am zis sã vinã sã facã ceva cã eu mor. Le-am spus sã-mi facã cezarianã dar au zis cã nu se poate.

La ora 7, dupã schimbul de turã al personalului a venit o moaºã tare drãguþã, mi-a pus perfuzie ºi a stat tot timpul lângã mine încurajându-mã. În plus, în jurul meu apãruserã vreo 12 practicanþi, pe feþele cãrora se oglindea disperarea mea.

 La ora 11 ºi 5 minute, dupã multe ore dureroase, ruperea colului ºi epiziotomie aveam sã o aud pe micuþa mea prinþesã – Miruna-Teodora, 3090 g, 49 m ºi scor Apgar 9.
Eram epuizatã dar merita. Niciodatã nu mi-am imaginat cã ar putea fi atât de greu. Primul meu gând a fost: n-o s-o mai supãr niciodatã pe mama!
   
Au urmat câteva sãptãmâni destul de grele, cu nopþi albe ºi zile negre, dureri, mastitã, plânsete de bebeluº, cu neputinþa sau neºtiinþa de a ne ajuta puiuþa.

Acum ne e bine. Gãluºca noastrã are 2 luni ºi jumãtate, suntem mândri de ea, o iubim nespus de mult ºi ne bucurãm de fiecare clipã cu ea ºi de fiecare zâmbet ºi gângurit pe care ni-l oferã. E minunat sã o þin în braþe, sã o privesc, sã îi sãrut mânuþa sau picioruºul dolofan, sã o rãsfãþ ºi sã îi ofer toatã atenþia ºi priceperea mea. În fiecare zi ore în ºir mã pierd în ochiºorii ei albaºtri ºi îmi dau lacrimile.

Sunt lacrimi de bucurie cã o am, cã o pot þine în braþe ºi îi pot simþi parfumul unic de bebeluº. În fiecare searã îi mulþumesc lui Dumnezeu pentru minunea micã care ne umple viaþa ºi ne face sã ne simþim împliniþi.

Zâmbetul copilaºului tãu te face cel mai fericit om de pe pãmânt!

ank100, membru NN