Buna ziua, tuturor! Vreti sa stiti povestea noastra? Acum v-o spunem.

Trebuie sa va aducem aminte de povestea”BEBE NU SA LASAT DELOC ASTEPTAT” . Protagonistul era o fetita, Buburuzza- Alexandra Elena, dar avem o surpriza pentru voi…cum a fost si pentru noi: este de fapt un baietel, Buburuzel-Alexandru Constantin.

In dimineata zilei de 30 iulie 2008  m-am trezit pe la 9 cu un sentiment ciudat. As fi vrut sa ii spun si sotului sa nu mearga la servici, sa petreaca o zi acasa. Am avut dreptate. Ceea  ce inseamna ca intuitia feminina nu da gres niciodata, astfel va sfatuiesc sa va urmati intotdeauna primul gand.

Am petrecut jumatate de ora prin baie, dar nimic, si in cele din urma il sun pe tati si ii spun ceea ce simt, el ma sfatuieste sa sun medicul si asta am facut. Doamna doctor imi spune ca e posibil sa fie ziua cea mare, sa stau linistita, sa nu mai merg la baie pentru ca poate fi capusorul celui mic care imi da anumite senzatii, ca sa spun asa, si ma sfatuit sa merg la spital.

L-am asteptat pe tati si am pornit la spital. Pe drum aveam impresia ca ma scap pe mine. Era de fapt apa care se rupsese, dar care nu curge toata odata, cum am crezut eu si posibil multe alte mamici, ci se scurge cate putin: limpede galbuie la inceput, rosie spre final.

Am ajuns la spital. Aveam durerile mici asemanatoare cu cele din fiecare luna. Au urmarit inimioara copilului, mi-au spus ca am dilatatie 2 cm si mai am de asteptat pana seara sau chiar pana a doua zi dimineata, asta fiind pe la 2 dupa-amiaza. M-au internat, si in camera mai era o doamna romanca (eu am nascut in Torino) care imi sune ca stau bine daca mai pot vorbi si sa fiu calma caci totul va trece mai repede sau mai tarziu.

Linistita ma schimb si imi asez lucrurile. Era cu mine sotul, mama si o prietena foarte buna. Ma plimbam pe colidor, cand am simtit ca trebuie sa ma asez si mi-am dat seama ca durerile puternice pe care le simteam nu se mai opresc nici pentru cateva secunde. Au inceput deodata, si eu am fost la fel de uimita.

Am chemat asistenta -era ora 4:00 – spunanadu-i cum ma simt si chiar vomitasem de cateva ori, si ma ia la control, unde, surpriza: aveam dilatatie 9 cm si simteam ca scap copilul. Vroiam sa nasc in cabinet, daca ma intelegeti. Cu greu m-au convins sa merg in sala de travaliu si eventual in sala de nasteri, dar nu am ajuns decat in sala de travaliu si dupa circa o ora am nascut, pe un pat normal, un baietel de 4.450 kg. La ora 5.30 , au scris ei, dar cred ca era mai devreme. Mi l-au adus si mi l-au pus pe piept. Nici acum nu imi vine sa cred. Nici nu il vedeam bine si nici nu stiam cum sa ma port, statea asa de linistit pe pieptul meu, ma simteam ca intr-un vis. Sotul meu a fost tot timpul alaturi de mine si m-a sustinut. Va spun cu mana pe inima ca prezenta lui a insemnat foarte mult. El a avrut sa participe si a facut bine, iar asta nu neaparat pentru a vedea prin ce trec, ci pentru ceea ce au reprezentat prezenta lui si vorbele de incurajare.

Am fost foarte norocoasa sa am un travaliu de nici doua ore, iar nasterea de mai putin de o ora. Multumesc Domnului si doresc tuturor o nastere asa de usoara. Imi dau seama ca a fost asa dupa povestile citite si ascultate ale colegelor de camera. Este adevarat treci peste acel moment si nu neaparat ca uiti, pentru ca nu uiti anumite dureri, dar le lasi in pace la gandul ca ai un copil pe care trebuie sa il descoperi, sa il cunosti, sa il intelegi. Incepi o noua viata, care, sincer va spun, presupune foarte multe responsabilitati.

Alexandru are aproape o luna, dar va marturisesc ca mi-a fost greu, mai imi este. La inceput nu aveam lapte, plangea foarte tare, noi nu il intelegem, comunica prin plans. Usurel ne vom intelege. Trebuie sa fii optimista si puternica!
Noi va dorim numai bine, nastere usoara si sa va traiasca minunile de copii, si voi pe langa ei!
                                                                                          
Cu respect, fam Negoita.
  
Membru NN: „Buburuzza„