Cã nici n-ai
Ce apuca!
De-o pui lângã rândunicã
ªi-o priveºti,
E tot mai micã…
Poate ºi niþel de fricã.
Fãrã minte, când gândeºti
Pe gâzã cã o gãseºti,
Tu, cel mai deºtept din toþi,
Scap-o de pieire !
Poþi?
N-o avea ea un cap mare,
Nici splendide aripioare
Ca de flutur.
Nici albinã
Nu-i, familia s-o þinã,
Lucrând toatã ziulica.
Nu prea are-asemãnare –
Cât ar vrea! –
Nici cu furnica.
Loc al ei, pe undeva,
Unde ar putea sã stea,
Nu-i
Pe tot acest pãmânt…
Ploaie, soare, ger sau vânt,
Toate îi fac traiul
Greu,
Dar nu-i asta,
Ea, mereu,
κi pune o întrebare,
Numai una:
Dumnezeu
De ce-o fi creat-o
Oare?
Ca sã ce?
Tot vrând sã ºtie,
Vede-o scumpã surioarã
În vãzduh cum se îmbie
Sã se-nalþe, dar,
Ce vrei,
Rândunica e mai iute,
E mai sigurã la zbor,
Iarã puiul o aºteaptã,
În cuibuþ,
Nerãbdãtor…
ªi atunci, gâza, sãrmana,
Vai,
Pricepe:
Ea li-i hrana.