Un cantec aureste si-o stea la geam se-aprinde
si-o ciocanire alba în visul dinspre strada.
Ce pas se mai opreste in gheata si zapada,
la casa zavorîtã de astazi sa colinde?
Pe lenesa beteala de trista promoroaca
aud colindatorii cu steaua de clestar
si inteleg ca-i steaua anilor limpezi, dar
o las pe sub fereastra sa lunece, sa treaca.
Si magica lui usa trecutu’ncet si-atinge
si vad un pom de aur cand se deschide usa…
Dar daca mana, grabnic, luminile le stinge
si smulge mandarina si toba si papusa?
Cine-a gonit din bradul cu inimi mici de stele
si n’a mai vrut din aur sa cheme inapoi
ingerii tristi de zahar si saniile moi
zambind cu Mos-Craciunii de turta dulce’n ele?…
S-au stins in brad luceferi si portocale’n mine.
Zac jucarii de vise pe fund uitat de lada.
In scrinuri vechi dorm ingeri si inimi de zapada
si zilele de aur ca niste mandarine.
Si doar colinda curge… De ce atata zvon,
cand mana ostenita nu-i face semn sa vina?
E mai adanc, cand ninge pe cantec si lumina,
peste colinda vietii si steaua de carton.