Un cânt pribeag îmbrãþiºeazã firea,
ªi-un trandafir crescut în umbrã moare,
ªi soare nu-i sã-i plângã risipirea,
Eu plâng atunci, cãci tu-mi rãsai în zare,
A vremii noastre dreaptã muceniþã,
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnicã, bãlaie dãscãliþã.
Ca strãlucirea ochilor tãi limpezi,
Poveste nu-i mai jalnic povestitã,
Tu eºti din leagãn sorã cu sfiala,
Pe buza ta n-a tremurat ispitã.
Cununa ta de zile ºi de visuri
Au împletit-o rele ursitoare,
Ca fruntea ta nu-i frunte de zãpadã,
ªi mânã nu-i atâtea ºtiutoare.
Moºnegi ceteþi ai cãrþilor din stranã,
Din graiul tãu culeg învãþãturã,
E scrisã parcã-n zâmbetele tale
Seninãtatea slovei din scripturã.
În barba lor, cãruntã ca amurgul,
Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte,
Cãci vãd aievea întrupat ceaslovul
În vorba ta domoalã ºi cuminte.
La tine vin nevestele sã-ºi plângã
Feciorii duºi în slujbã la-mpãratul,
ªi tu ascunzi o lacrimã-ntre slove,
În alte þãri când le trimiþi oftatul…
ªi fete vin, sã le-nfloreºti altiþa,
La pragul tãu e plinã ulicioara,
ªi fetele îºi ºoptesc în tainã:
“Ce mâini frumoase are domniºoara!”
…Aºa, grijind copiii altor mame,
Te stingi zâmbind în calea ta, fecioarã,
Iar cãpãtâiul somnului tãu vitreg
De-un vis deºert zadarnic se-nfioarã.
Tu parc-auzi cum picurã la geamuri
Un ciripit de pui de rãndunicã
ªi-un glas rãzleþ îþi înfierbântã tâmpla
Cu tine-adoarme-o dulce, sfântã fricã.
Sfios, amurgul toamnei mohorâte
κi miºcã-ncet podoaba lui bolnavã,
Ca din cãdelniþi fumul de tãmâie,
Prelung se zbate frunza din dumbravã.
Tu stai în prag ºi din frãgar o frunzã
La sânul tãu s-a coborât sã moarã,
Iar vântul spune crengilor plecate
Povestea ta, frumoasã domniºoarã…