Personalitatile dependente le putem compara ca pe niste liane care nu sunt capabile sa se ridice, sa supravietuiasca decat prin alte "tulpini" care sa le sustina.

In primii ani de viata acest coportament este absolut unul normal. Copilul are nevoie de ocrotire, de siguranta pe care i-o ofera parintele si de confirmarea faptului ca acesta este mereu pregatit sa-l apere de o lume pe care micutul de-abia o descopera. Dependenta face parte din natura umana. Omul se naste si este dependent de cei din jurul sau. La un moment dat insa, copilului trebuie sa i se dezvolte autonomia, anumite comportamente parentale prelungite excesiv sau exagerate, anumite atitudini si evenimente de viata inducand si formand o personalitate dependenta si la o varsta adulta, acest aspect intrand deja in sfera patologicului.

Vom vorbi aici despre incapacitatea unor parinti de a insufla spiritul de independenta la copil, la un moment dat cand acesta se impune, ba chiar folosesc dependenta excesiva din dorinta egoista de a tine copilul aproape de sine, de a-l "dirija" asa cum vor, din dorinte caritabile sau nu prea.

Parintii supraprotectori, care cred ca stiu intotdeauna ce este cel mai bine pentru puiul lor, nu vor face decat sa insufle copiilor faptul ca sunt vulnerabili, ca lumea e plina de pericole si ca sunt incapabili sa supravietuiasca fara ei. Copilul va invata sa se "agate" de parinti, sa le ceara sa-l sprijine mereu, sa ia decizii in locul lui. Atunci cand esecurile sau situatiile nu tocmai placute isi vor face loc in viata lui , copilul le va resimti teribil de frustrante, iar vina va fi aruncata asupra celui care nu a fost acolo sa-l feresca de acestea. De asemenea, insuflandu-i unui copil mereu ideea ca este incapabil sa se descurce singur, va ajunge intr-adevar sa o creada si sa se comporte ca atare.

Autonomia copilului inseamna desprinderea de cei dragi. Acest lucru trebuie sa fie facut treptat, prin incurajari si aprecieri in momentele de independenta. Atunci cand are initiative, chiar daca rezultatele nu sunt la inaltimea asteptarilor, incurajati-l. Daca in urma unei initiative are un esec, ajutati-l sa minimalizeze efectele acestuia si sa inteleaga ca asta nu inseamna ca intotdeuna rezultatul va fi acelasi.

Atunci cand se poate, tineti cont de parerea lui, nu decideti mereu in locul lui, chiar daca vi se pare ca sunteti cel mai in masura s-o faceti stiind cel mai bine ce este necesar sau pentru ca parerile lui sunt ridicole si nerealiste. Exista un proverb chinezesc care spune despre ajutor astfel: " ajutorul adevarat consta nu in a-i da cuiva un peste, ci in a-l invata sa pescuiasca".

Indemnati-l sa faca o serie de lucruri fara voi, si nu-i sariti in ajutor la cel mai mic impas. Nu-l lasati sa va mituiasca in vreun fel anume pentru a-l ajuta sau chiar a face lucrurile in locul lui. Puteti sa-i creati situatii artificiale in care sa-i cereti sa se descurce sigur.

Un copil crescut intr-o astfel de atmosfera hiperprotectoare va ajunge sa devina un adult dependent, care se va agata permanent de cineva pentru a supravietui, care nu va fi capabil sa ia decizii si se va lasa influentat de persoana cea mai apropiata. Va trai mereu cu teama de a nu pierde relatia atat de importanta cu persoana care ii este "ghid" si protector, ajungand astfel sa accepte si pastreze aceasta relatie indiferent cat de nociva ar fi pentru el.

Amintiti-va de cate ori ati auzit fraze de genul "nu pot sa ma rup din acesta relatie, nu pot sa traiesc fara ea/el", amintiti-va cate casnicii esueaza doar pentru ca exista o imposibilitate a unuia dintre parteneri de a se desprinde de familia in care a crescut, de baza.

A dori ca propriul nostru copil sa fie dependent in totalitate de noi este un lucru meschin menit sa ne satisfaca noua dorinta egoista de iubire si admiratie, sau sa ne gadile orgoliul… A considera mereu ca "micutul" este incapabil sa se descurce singur, chiar si la 40 de ani, este o greseala. Dar a forma constient sau inconstient o personalitate dependenta este deja o catastrofa pentru viata viitoare a acestuia.