Intr-o lume a falsitatii ridicata la rang de virtute, in care absurdul are loc de cinste si sentimentele declarate in poeziile lui Minulescu sunt desuete, ei bine in aceasta noua si atat de repede adoptata era a schimbarii aproape ca nu-si mai fac loc iubirile traite prin toate colturile inimii si incercate, macar o data in viata, de toate fiintele umane.

Iubirea ramane undeva departe, pierduta prin vreun ungher al sufletului si tot ce ne trece prin minte este: “Cand voi avea timp, ma voi ocupa de asta…”. Timpul ne guverneaza viata, ne alearga si ne modeleaza dupa bunul lui plac, pana ajungem la o varsta la care ne spunem: “Daca as fi fost mai tanar…” Uitam sa iubim, prinsi in iuresul atator indeletniciri mai importante, sa alergam liberi pe campiile inimii, sa simtim briza iertarii, uitam sa fim noi insine. Pentru ca pana la urma ne pierdem, viata ne transforma si uitam cine am fost de fapt.

In noianul acesta de sentimente contradictorii, isi face loc un firicel de viata adevarata, dragostea pentru altcineva decat noi insine, iubitul sau parintele. Dragostea fata de propriul copil. O dragoste care ar trebui sa fie lipsita de meschinarie, o dragoste fara egoism si ambitie. Ar trebui sa ne iubim copiii nu pentru ca sunt ai nostri in primul rand, ci pentru ca sunt fiinte umane care au nevoie de iubire, intelegere si educatie. Sa nu-i iubim doar pentru a ne satisface ambitiile, sa nu-i crestem pentru a-i intrece pe altii, sa nu-i educam pentru a concura cu nu-stiu-cine, nici pentru ca ei sa ne depaseasca propriul record educational sau pentru a ne implini visele din tinerete… Sa le respectam dorintele, talentele si sa tinem cont de calea pe care vor sa mearga. Si sa le corijam defectele pentru a reusi toate acestea. Aceasta este dragostea adevarata, dragostea de care orice copil va fi mandru cand isi va pune cu nadejde piciorul pe marginea cuibului…

Intr-o lume a parintilor ocupati, bogati sau saraci, sa nu uitam sa fim pur si simplu… parinti. Sa iubim lin, firesc, fara spasme. Sa ne iubim aproapele si sa ne intoarcem cu toata fata catre el, nu cu ochii in alta parte si sufletul plecat. Si atunci poeziile lui Minulescu nu vor mai fi desuete…

mariela , membru NN