Vineri dupa amiaza.
Mananc si plang, mananc. O stare ciudata ma copleseste. Nu mai sunt stapana pe simturile mele, sentimente contrarii imi umplu universul interior, iar fizic, ce pot spune, ma aflu sub guvernarea totala a nemiloasei si crancenei Foame. Oare ce am patit? Eu intreb, sotul ma intreaba si el nervos, nemaiputand in nici un chip sa-mi intre in voie.
Si deodata imi aduc aminte. Am mai pasit candva pe taramul acesta alunecos, am mai fost odata la granita starilor variate si contrarii: oare sunt insarcinata? Nu, nici nu vreau sa ma gandesc la asa ceva. Doar am stabilit clar ca fetita noastra va fi unicul nostru copil, ca oricum nu ne mai permitem sa crestem inca unul si, apoi, vrem sa ne vedem si noi de viata noastra minunata, nu sa pendulam iarasi intre nopti nedormite si schimb de sutece. Nu, nu se poate sa fiu din nou insarcinata. Poate ca sunt stresata din cauza serviciului si de aceea ma simt atat de ciudat. Maine e sambata, ma odihnesc si-mi trece. Duminica voi fi proaspata ca un boboc imbujorat de trandafir dupa o ploaie calduta de vara, voi fi fericita si voi uita toate aceste ganduri. Sigur este doar oboseala.
Duminica la pranz.
Nu stiu ce se intampla, dar ma simt rau de tot. Si sotul meu a observat schimbarea care s-a abatut asupra mea . Avea si el o banuiala, vazand cum am picat din picioare fara niciun motiv aparent. Asa ca acum a plecat la farmacie pentru a lua un test de sarcina, spunand suparat ca vom discuta dupa. Dupa, dupa ce se va intampla?
Duminca seara.
Totul s-a terminat. Sunt insarcinata din nou. Si nici nu inteleg cum, doar ne-am protejat. Procentul acela ridicol supus riscului, chiar ne-a afectat pe noi? Si acum ce-i de facut? Sotul nu are decat o varianta: avort. Eu nu stiu ce sa zic. Nici nu vreau sa ma privesc in oglinda, nici nu vreau sa ma gandesc la nimic. Vreau sa nu fie asa. Oare chiar creste o noua viata in mine? E ridicol. Care viata? E ceva atat de mic incat nici nu l-as vedea daca ar fi direct in fata mea. Nu-i copil, e un ceva mic, mic si total nedorit. Asta e sigur. Avem o fetita, o iubim mult, stiu ca sta la parinti, dar o s-o luam acasa atunci cand va merge la scoala. Si apoi mergem in fiecare luna sa o vedem, ii ducem jucarii nenumarate, hainute ca ale ei nu mai are nimeni la gradi. Ei, stiu ca plange cand plecam, dar ce sa facem, serviciul este solicitant, si mai meritam si noi un mic weekend la munte, sa simtim ca traim, nu-i asa? Si acum, cum a putut sa pice pe noi un asemenea necaz? Nu le-am inteles niciodata pe colegele mele care isi doresc doi copii, nu duc niciodata copiii la parinti, robotesc toata ziua in bucatarie, au casa plina de jucarii, peretii sunt desenati caraghios de scorpiile mici, nimic nu e pus la locul lui, de fapt care loc, nu ies niciodata la shopping, nu merg la sala desi arata ca niste balene, nu se ingrijesc, ce sa mai, mi-e si greu sa comunic cu ele. Si eu, care am pielea fina si trandafirie, corpul minunat, imbracata dupa ultima moda, chiar nu pot renunta la tot ce am, la vacantele mele magice, pentru ce…pentru un alt copil? Doar am unul, imi ajunge.
Si apoi mai e si sotul. Mi-a spus clar ca nu va renunta la partidele lui de golf pentru a ma ajuta sa-i fac copilului baita. Nici mama nu mai vrea sa-i mai aduc si alt plod in casa, iar noi o bona nu vom accepta nicidecum in casa noastra. Nu ne trebuiesc straini. Timp de sase luni ne-am chinuit cu fetita si dupa ce am dus-o la mama totul a reintrat in normal.
Si totusi e copilul nostru. Copil, nu, nu. E doar ceva mic, pasager. Caci stiu sigur ca nu va ramane acolo. E o certitudine.
Miercuri seara.
Nici nu stiu ce mai simt. Eram atat de hotarati. Asteptam linistiti in cabinetul doctorului, cand acesta ne-a intrebat daca nu vrem sa vedem impreuna o ecografie a copilasului. Nu vroiam, ce sens mai avea, dar nu am putut sa-l refuz pe doctor. Incercase sa ne convinga sa renuntam la ideea noastra, dar nu a reusit. Atunci ne-a rugat sa facem doar atat. Sa-l vedem pe prichindel. Si dupa aceea sa ne hotaram. Si atunci s-a intamplat ceva magic.
Am privit fascinati spre acel mic ecran si am vazut ceva ce batea pentru mine. Inimioara aceea era … Simteam cum ma coplesesc sentimentele, lacrimile m-au napadit si am stiut ca acel ceva era copilul meu. Eram din nou mama. Si tati simtea ca-i din nou parinte. Ne-am imbratisat plangand si am spus: ”Domnule doctor, mergem acasa. Dumnezeu ne-a binecuvantat cu inca un sufletel. Este puiul nostru si-l iubim”.
Peste trei luni.
De acum inainte voi fi cu adevarat mama. Acest al doilea copil a trezit in mine toata duiosia pe care o afundasem in tacere pentru a fi o femeie si sotie moderna, profesionista la locul de munca si demna de admiratia tuturor. Acum incerc sa strecor si viata de familie in programul zilnic. Mi-am luat si primul copil acasa, l-am dat la cresa, nu mai merg la sala zilnic, ajung in parc cu tati si Maria, si chiar ne distram atat de bine impreuna.
Ieri am facut ceva special, o ciorba. Si am mancat toti trei, a… si bebe din burtica a miscat pentru prima oara. A fost un moment care ne-a bucurat foarte mult.
Peretii nu mai sunt atat de curati, dar ingerasii zugraviti de Maria imi par desprinsi din Scripturi. Mergem uneori si la Biserica, Maria se impartaseste asa cum a invatat la bunica. Dumnezeule, iarta-ne pentru marele pacat ce eram gata sa-l savarsim.
Sunt sigura, voi fi mamica cu norma intreaga pentru toata viata. Doi ani voi sta acasa cu ingerasul pe care il asteptam cu nerabdare sa-l primim in bratele noastre si apoi voi pune intotdeauna pe primul plan copiii si familia. Voi lucra, voi fi frumoasa, destul de bine imbracata dar voi fi cu adevarat stralucitoare doar alaturi de familia mea draga. Acest al doilea puisor al nostru ne-a schimbat viata. Abia acum incepem sa intelegem ce ne spune Biserica. Dar suntem abia la inceput. Calea este lunga, dar cu ajutorul lui Dumnezeu vom reusi. Suntem o famile fericita. Mananc si rad. Mananc.
Un articol scris de DinuIoanaRaveca, membru NN