Sindromul Landau Kleffner, cunoscut si ca afazie infantila dobandita sau afazie epileptica dobandita, este o tulburare de vorbire. Apare adesea la copii care se dezvolta normal, de obicei intre trei si sapte ani, si este caracterizat prin pierderea treptata sau brusca a abilitatii de a folosi si intelege limbajul.

Este o boala rara. Doar 160 de cazuri au fost descoperite din 1957, cand s-a identificat sindromul, si pana in 1990.

Sindromul Landau Kleffner se poate manifesta diferit la fiecare individ in parte, dar in general, simptomele sunt urmatoarele:

  •  Primele semne ale bolii sunt denumite generic “agnozie auditiva”, ceea ce inseamna ca:

– Dintr-o data, copilul nu mai intelge ceea ce i se spune.
– Copilul pare sa nu mai auda si devine suspect de pierderea auzului.
– Copilul pare sa fie autist sau sa aiba intarzieri de dezvoltare.

  • Pana la urma este afectata vorbirea atat de tare incat copilul nu mai poate comunica prin limbaj.
  •  Unii copii isi gasesc treptat propria modalitate de a comunica, uneori prin gesturi sau semne.

Inca nu se stie ce provoaca boala. De fapt, se pare ca nu exista nicio explicatie. Unii experti  cred ca exista mai multe cauze cumulate. Toti copii cu sindrom Landau Kleffner par sa fie perfect normali pana cand apare prima criza sau primele probleme de vorbire. Niciunul din copiii afectati nu au avut cazuri de Landau Kleffner in familie, deci se pare ca nu este o boala mostenita. 
80% din copii cu sindrom Landau Klleffner au avut cel putin o criza de epilepsie, de obicei pe timpul noptii.

Toti copiii bolnavi au o activitate electrica anormala la nivelul creirului, pe ambele parti. Auzul si inteligenta sunt de obicei normale. Totusi, sindromul Landau Kleffner este insotit de probleme psihice precum hiperactivitatea, depresia sau agresivitatea.

Adesea, simptomele sindromului sunt asemanatoare cu ale altor boli precum surzenia sau dificultatile de invatare. De aceea uneori si medicii au probleme in punerea unui diagnostic exact, mai ales ca boala este foarte rara.

In cele mai multe cazuri sindromul este diagnosticat printr-o electroencefalograma, adica un tip de analiza care arata activitatea electrica la nivelul creierului. Insa exista si alte feluri de analize.

Tratamentul sindromului trebuie sa fie adaptat nevoilor copilului si depinde de varsta lui, gravitatea bolii, toleranta la anumite medicamente, asteptarile cu privire la evolutia cazului.
In orice caz, tratamentul include medicamente care controleaza convulsiile si activitatea electrica a creierului (anticonvulsive). Totusi, acestea par sa nu imbunatateasca cu nimic functia limbajului. Uneori este preferabil ca cel mic sa invete limbajul semnelor.

Boala nu a fost urmarita pe termen lung si aceasta lipsa de dovezi cumulata cu diferentele mari intre copiii afectati face ca deznodamantul bolii sa fie imposibil de prezis. Au fost cazuri in care copilul bolnav si-a recuperat complet abilitatile de vorbire, dar au fost si cazuri in care nu s-a mai putut face nimic, iar copilul nu a mai putut niciodata sa se exprime verbal.

Un articol din Campania de Informare: „Parinte de nota 10 (zece)”.