Vreau sa va spun povestea nasterii mele, ca toata lumea sa învete din ea.
Dupa o scurta convietuire am hotarât împreuna cu sotul meu sa concepem un bebe. Au trecut mai multe luni, pline de sperante si asteptare, si eu dintr-odata am simtit ca se întâmpla ceva minunat cu mine, în mine. Nu râdeti de mine, crede-ti-ma ca eu am stiut aproape imediat, ca am ramas gravida.
Doua saptamâni mai târziu am fost violata. Nu ma întrebati cum, totul s-a petrecut atât de repede ca nici n-am avut timp sa ma împotrivesc. Nu am depus plângere la politie, nu i-am zis nimanui, nici sotului meu. Nu ma întrebati, de ce. Cred ca am protejat în mod inconstient noua viata care a început deja sa se formeze celula cu celula în pântecul meu. Toata lumea (sotul, parintii mei, prietenii, medicii) mi-ar fi dat aceeasi sfat, adica sa fac avort. Mai mult, ar fi insistat: e prea riscant, va fi mai bine asa, mai pot avea copii etc. Eu însa cred ca omul e om din momentul conceptiei si din filmul "Strigatul mut" stiam exact cum se face avortul, cum se comporta fatul înainte sa fie sfâsiat si scos din uter bucata cu bucata. Am tacut.
Am gasit un ginecolog foarte bun si toate ecografiile pareau sa dovedeasca ca nu în urma violului am ramas însarcinata, ci mai înainte. Asta nu înseamna ca am uitat de viol, am retrait acele clipe umilitoare de mai multe ori în fiecare zi, de parca as fi uitat la un film vazut de o mie de ori. Am încercat însa sa ma concentrez pe viitor si viitorul era copilul meu atât de mult asteptat.
Cu o luna înainte de nastere a trebuit sa-mi schimb medicul, ceea ce m-a afectat destul de mult. M-am dus la ginecologul recomandat cu inima grea, pentru ca nici unei femei nu i-ar placea sa alearga la altcineva atât de aproape de termen. Nici la prima vizita nu mi s-a parut prea simpatic acel om, dar nu am cautat altcineva, n-am avut timp sa fac asta.
Dupa ce am depasit cu 10 zile data probabila a nasterii, m-a internat la spital. Acolo nu prea s-a ocupat de mine, mi-a facut un examen, am primit o injectie si m-a lasat singura. În ziua urmatoare m-a chemat la ecografie (s-a consultat cu alti doi medici, care l-au sfatuit sa-mi provoace nasterea), dupa care mi-a facut amnioscopie. Nu trebuie sa nasc înca – a declarat el. Mi-a zis asta atât de sigur de sine ca nu puteam gândi la altceva, decât la faptul ca am ramas gravida în urma violului, ceea ce m-a speriat teribil. A observat cât de întunecata sunt la fata si a trebuit sa-i spun ce s-a întâmplat cu mine. Astfel a înteles, macar în ceasul al 13-lea, de ce am intrat în panica cu ocazia fiecarei examinari ginecologice. Nu l-a impresionat deloc tragedia mea (poate ca nici nu m-a crezut), asa ca am fost externata de la spital, cu recomandarea sa ma întorc atunci când voi avea dureri.
Va puteti închipui la ce stare sufleteasca am ajuns pâna în ziua în care în sfârsit s-a declansat travaliul. Situatia mea a fost îngreunata de o serie de probleme familiare. Am avut gânduri de sinucidere.
Primele contractii neregulate au aparut dupa ora 16. În jur de 23 seara durerile s-au succedat la 7-8 minute, dar au fost destul de slabe, de aceea am asteptat dimineata si m-am dus la spital cu dureri la fiecare 5 minute. Doctorul m-a examinat si mi-a zis ca o sa nasc. Pâna în jur de 11.30 nu s-a întâmplat nimic, contractiile nu s-au intensificat, nici moasa nu prea s-a uitat la mine. Pe tot parcursul travaliului m-a privit de parca ar fi fost suparata pentru ceva, din pacate am realizat prea târziu ce avea cu mine. Voi reveni mai jos asupra acestui aspect. Aveam 4 cm de dilatatie, când la indicatia doctorului mi-a pus perfuzie de oxitocina. Dupa aceasta medicul m-a lasat singura.
Moasa, dupa ce doctorul a disparut, nici atât nu s-a ocupat de mine, ca pâna atunci. Când îmi era sete am fost nevoita sa cer apa de la mamica care zacea în patul de lânga mine, deoarece cu perfuzia în mâna dreapta nu am putut sa-mi desfac singura capacul flaconului de apa minerala. Neajutata de nimeni, si la toaleta a trebuit sa ies târând dupa mine suportul de perfuzie. Cine stie cât de strâmt e locul acolo, poate sa-si închipuiasca, cât de "usor" m-am descurcat cu dureri tot mai intense la fiecare un minut si jumatate. Nu trebuie sa va explic cât de cumplit m-am simtit tot timpul, dar stiam ca n-am ce sa fac, trebuie sa nasc acest copil, si vom vedea…
Medicul s-a întors dupa ora 14 si a precizat ca sunt complet dilatata. În urmatoarea jumatate de ora a trebuit sa ma plimb, iar moasa care între timp a aparut din nou, m-a asezat pe o galeata rosie de plastic si m-a îndemnat "sa fac caca" (ca sa apare contractiile de expulzie). Când m-am încovoiat de durere si am încercat sa ma prind cu mâna stânga de marginea patului, s-a rastit la mine sa nu ma comport ca o tiganca.
Doctorul s-a saturat sa mai astepte si i-a zis moasei sa fiu pusa pe masa de nastere. În momentul în care m-am urcat m-au coplesit niste dureri mult mai puternice decât pâna atunci, am simtit nevoia ca trebuie sa ma misc, l-am rugat pe moasa sa ma prinda bine daca vor sa ma examineze. Nu au facut. Nu-mi aduc aminte, cât timp m-am chinuit acolo cu picioarele desfacute (cam 20 de minute), stiu însa ca au stat înaintea mea si s-au uitat la mine ca la un animal nesupus. Nimeni nu a scos o vorba, nu înteleg nici acum de ce nu mi-au spus ce se asteapta de la mine, as fi facut ceea ce mi-a stat în putinta. Medicul a mentionat ca în loc de asta ar fi vrut sa bea o bere în umbra, apoi mi-a dat o palma. Poate ca ar trebui sa schimb ordinea, si am fost palmuita înainte sa fi gândit el la berea respectiva, n-are importanta. I-am zis medicului ca nu pot sa nasc acest copil si l-am rugat sa-mi faca cezariana. Mi-a raspuns destul de enervat ca sunt dilatata la maxim, totusi a pus în fata mea o hârtie, prin semnarea careia mi-am dat consimtamântul la operatie. În situatia aceea as fi facut orice sa pun capat sirului lung de umilinte. Desi m-a considerat inconstienta, mi-a atras atentia asupra faptului sa nu semnez cu mâna stânga. A aparut anestezista, neonatoloaga si înca câteva doamne în halat alb, probabil asistente. În loc de oxitocina au început sa-mi administreze în perfuzie altceva, nu stiu ce. Anestezista mi-a pus câteva întrebari, a avut o voce blânda, îmi aduc aminte cât de mult mi-a placut ca în sfârsit cineva se comporta frumos cu mine, desi durerile nu numai ca n-au încetat, dimpotriva s-au intensificat. Cineva mi-a spus ca trebuie sa-i dau 100 lei, ceea ce a si scos din geanta mea si mi-a dat în mâna. M-am gândit la faptul ca totusi valorez ceva, desi nu prea mult, numai un milion de lei vechi. Crede-ti-ma, nu ulterior am adaugat ironia, în acea situatie m-am vazut din ce în ce mai mult prin ochii altora, abia asa am putut sa suport ceea ce nu se! poate suporta. Capul copilului e jos – i-a zis cineva m! edicului . El a aruncat o privire asupra mea si a constatat ca nu va fi cezariana, a ordonat sa mi se dea oxitocina din nou. Nu-mi pot reaminti, cum au scos copilul din mine. Cred ca m-au apasat pe burta pâna ce a iesit. Pentru mine a fost o durere groaznica, nu voi uita niciodata. Urmatoarea mea amintire e ca moasa a strigat la mine, sa nu ma mai misc, pentru ca îmi strivesc copilul. Asa am aflat ca în sfârsit s-a nascut copilul meu. Doctorul a tras afara placenta de cordonul ombilical, au înregistrat datele nou-nascutului si ale mele, au început sa ma coase (în sfârsit ceva, ce au facut cu anestezie). Moasa m-a îndemnat sa ma uit la copil. N-am avut chef sa fac asta, totusi mi-am întors capul spre acesta. Si atunci am vazut bebelusul meu minunat de frumos, o miniatura de 4 kg a sotului meu. M-ati înteles bine, în clipa aceea când mi-au aratat, mi-am dat seama ca numai barbatul meu poate fi tatal acestui bebe admirabil si m-a cuprins… goliciunea. N-am simtit altceva atunci, decât ! goliciune, si asta nu s-a schimbat nici dupa o zi, nici dupa o saptamâna, nici dupa o luna. Sunt goala, lipseste ceva din mine, poate ca va lipsi mereu.
Aceasta poveste nu are Happy End, dar ar fi putut sa fie si mai rau. Cu timpul o sa ma refac si eu. Va veni o zi în care nu ma voi trezi si adormi gândindu-ma la faptul ca e dezgustator si umilitor sa fiu femeie si sa dau viata unui copil. Va veni ziua în care o sa-mi iubesc copilul atât de mult cât ar merita.
Cred ca v-ati pus întrebarea deja, "am uitat" oare sa dau spaga si de aia am fost tratata atât de nedemn? N-am uitat, am crezut doar ca trebuie sa fiu recunoscatoare dupa ce am nascut, nu anticipat. Moasa a primit de la mine 100 lei, iar doctorul 600 lei, salariul meu pe o luna întreaga. Nu-mi place sa fiu datoare nimanui, nici oamenilor ticalosi. Amândoi au acceptat acesti bani fara a clipi din ochi, deoarece au muncit pentru suma respectiva, nu?
E adevarat ca dupa nastere amândoi mi-au cerut iertare, ceea ce au facut la fel de indiferent cum m-au tratat în timpul travaliului. Sunt convinsa asupra faptului ca nu au regretat nimic, au vrut doar sa-si împace constiinta lor.
În ziua urmatoare medicul a intrat la mine în sala, spunându-mi ca foarte bine am facut ceea ce am facut. Copilul e al meu si eu o sa-i fac educatia. Noroc ca mai exista optimism în lumea asta. Potrivit domnului doctor o femeie ajunsa într-o asemenea situatie trebuie sa faca urmatoarele: sa taca din gura, sa nasca copilul conceput în urma violului, sa joace teatru, sa-si minta sotul, familia, copilul, sie însasi de-a lungul întregii vieti. Poate ca nu asta a vrut sa-mi spuna, pur si simplu a vorbit aiurea.
Sper ca ceea ce am patit eu e un caz unic, ca la sectie mai lucreaza oameni constiinciosi care au grija de gravidele cu probleme. Eu nu pot sa-mi dau numele si crede-ti-ma ca nici nu este important, cui i s-a întâmplat aceasta grozavie, doar ca a putut sa se întâmple, dar nu mai pot sa tac, pentru ca toate femeile însarcinate au dreptul sa stie ce le asteapta daca vor sa nasca la Satu Mare si ajung pe mâinile unor oameni fara suflet, fara bun simt si fara scrupule. Rog viitoarele mamici sa-si aleaga bine medicul si moasa, nasterea lor le poate afecta toata viata, relatia cu copilul lor. Eu sufar acum de depresie postnatala, am perioade mai bune (într-una dintre ele am notat povestea mea) si perioade mai grele (ceea ce nu doresc nimanui sa afle cum este).
Am încercat sa fiu foarte obiectiva, sa nu exagerez nimic, chiar daca mi-a fost destul de greu si anumite parti sunt pline de tristete si de autoironie. Rog toata lumea, chiar daca m-ar recunoaste cineva, sa-mi respecte dreptul la anonimitate, pentru ca mie doar atât mi-a mai ramas dupa o astfel de umilinta.
Aceste rânduri au fost scrise de catre o femeie care a avut nevoie de ajutor si de o atitudine umana într-o situatie cât se poate de dificila, ajutor ceea ce nu a primit.
P.s. Am facut si test ADN. 99,99% ca barbatul meu e tatal copilului nostru, dar eu nu ma devenit o mama mai buna.