Nu am foarte multe luni petrecute in aceasta lume in care am fost adus independent de vointa mea. Cu toate acestea, incerc sa imi dau seama motivul pentru care exist si pentru care ma aflu tocmai aici.

In putinul timp petrecut alaturi de cei despre care am inteles ca se numesc „parintii mei”, am aflat ca ar trebui sa fiu fericit ca mi s-a dat nastere si ca am ajuns sa fac parte din viata lor. De asemenea, am mai auzit ca ar trebui sa le fiu dator mamei si tatalui meu. Aici intampin o mica dilema. Nu inteleg de ce ar trebui sa le fiu recunoscator. Nimeni nu mi-a cerut parerea, nimeni nu m-a intrebat daca vreau sa vin pe aceasta lume. Mami si tati spun ca si-au dorit foarte mult un bebe exact ca mine. Ma bucur ca si-au indeplinit dorinta, dar asta e ceea ce au vrut ei, nu eu. Ei au vrut un bebe pentru a se simti impliniti, pentru a avea un sens si, de ce nu, pentru a se lega mai puternic unul de altul. Am mai auzit si parerea conform careia mi-au dat nastere „pentru a avea cine sa le ofere un pahar de apa la batranete”. Mami m-a dorit „pentru a se simti femeie, pentru a lasa ceva in urma ei”.Cu toate astea, mi se spune ca eu ar trebui sa fiu recunoscator. Oare de ce? Nu ar trebui sa fiu recunoscator pentru un lucru pe care mi l-am dorit si eu? Mami si tati si-au satisfacut propriile nevoi, dorinte si, in ciuda acestui lucru, eu ar trebui sa multumesc. Ei considera ca mi-au facut un bine. Ba, mai mult, dupa ce ca nu m-au intrebat daca imi doream sa ma alatur lor, acum isi asuma si dreptul de a decide in legatura cu ceea ce imi place sau nu, cu ceea ce ar trebui sa fac, in legatura cu viata mea (asa am inteles ca se numeste timpul petrecut langa ei).

De ce oamenii mari cred ca e asa o mare fericire sa te nasti? De cand ma stiu eu, imi amintesc de o singura perioada in care am fost cu adevarat fericit: atunci cand mami ma tinea in burtica ei. Acolo mi-a fost bine. Era cald, comod, ma simteam aparat. Nimeni si nimic nu se putea atinge de mine. Totul era confortabil si placut. Mami avea grija sa imi dea tot ce era mai bun, sa ma plimbe si sa ma linisteasca. Puteam face orice fara sa imi fie teama ca as putea gresi sau ca m-as putea lovi. Din cand in cand, il auzeam si pe tati. Mi se parea tare haios ca mangaia burtica mamei atunci cand eu loveam cu manuta sau piciorusul. Inca de atunci mi s-au parut ciudati oamenii mari. Eu aveam chef sa ma joc, sa imping, sa lovesc usor, iar ei ma mangaiau. Mi-am dat seama ca nu stiu sa se distreze. Bine imi era atunci… Nu am inteles niciodata de ce mami nu m-a mai vrut in burtica ei. E adevarat ca se micsorase spariul de joaca insa, oricum, era atat de bine si confortabil…

Cand mami s-a hotarat sa ma aduca langa ea (nici atunci nu mi-a cerut parerea) a fost ingrozitor. Am fost luat din culcusul meu in care ma simteam atat de aparat si adus intr-un loc in care ma simteam in pericol. De aceea am si plans foarte mult. Deodata m-am trezit intr-un spatiu foarte ciudat, deloc calduros si confortabil. Cu nasucul simteam ceva straniu, ochisorii ma intepau. Cu toate astea, in jurul meu, toata lumea era bucuroasa. Mi-au parut rautaciosi: persoane pe care nu le cunosteam si chiar mami si tati. Eu plangeam, eram speriat, ei radeau. Mami parca se bucura ca nu mai trebuie sa stau in burtica ei.

Pana la urma, cu greu, m-am obisnuit. Am inceput sa vad tot felul de lucruri interesante si ciudate. Mami imi spune ca sunt culori. Imi place sa ma uit la ele desi nu le prea inteleg rostul.

Cel mai distractiv a fost sa vad cum arata mami si tati. Si acum rad cand ma gandesc. Arata altfel decat mi-am imaginat. Sunt … mari! Acum inteleg de ce tati nu stia sa se joace cu mine. Ei incercau sa ma amuze strambandu-se si scotand tot felul de sunete dar nu isi dau seama ca nu asta mi se pare amuzant ci cat de caraghiosi sunt cand fac asa. Sunt un fel de bebe mai mari. Cum sa ma simt in siguranta langa niste bebelusi la fel ca mine?

A, sa nu uit sa va spun despre jucarii! Mi-au adus tot felul de obiecte, care mai de care mai zgomotoase. Ei cred ca imi place sa ma joc cu ele. De fapt, sunt curios sa aflu ce se aude. Cum spuneam, mami si tati sunt tare imaturi. Habar nu au sa se distreze si, mai mult, cred ca ei simt mai tare nevoia sa se joace decat mine. E, nu mai conteaza, m-am obisnuit cu ei. Ce ma deranjeaza este ca atunci cand arunc cu asa-zisele jucarii pentru a vedea ce se intampla si ce se aude, ei cred ca vreau sa le stric si ma cearta. Cred ca le este teama ca nu vor mai avea cu ce sa se joace apoi. Da, cu siguranta asta este.

Mami si tati se cred foarte stapani pe ei, pe mine si atotstiutori. Asta ma amuza. Ca sa le arat ca nu sunt ei cei mai tari, stiti ce fac? Chiar si atunci cand nu ma doare nimic, cand nu mi-e foame sau somn, incep sa plang. Sa-i vedeti cat de nesiguri devin, se agita, pierd controlul si nu mai stiu ce sa faca. Atunci imi place cel mai mult pentru ca imi acorda toata atentia si imi fac pe plac. Astea sunt momentele care ma fac sa ma simt puternic si imi dau seama ca, desi ei au fost cei care au decis sa imi dea nastere, nu detin controlul total asupra mea.

Pana la urma, cred ca o sa ma obisnuiesc cu tot ceea ce ma inconjoara. Sunt si lucruri interesante. Sunt curios sa descopar mai mult si cred ca o sa ajung treptat sa ma simt in siguranta chiar si aici. Totusi, as vrea ca, pe viitor, parintii sa intrebe si bebelusii daca vor si daca sunt pregatiti sa se nasca si sa decida impreuna lucrurile care ii privesc.

Voi, oamenii mari, ar trebui sa stiti ca noi, bebelusii, suntem mai puternici decat parem. Uneori, chiar mai puternici decat voi. Si nu cred ca vreunul ar trebui sa fie dator celuilalt deoarece, asa cum cei mici invata multe lucruri noi de la voi, tot asa si voi, la randul vostru, puteti invata din comportamentul nostru. Trebuie doar sa vreti si sa recunoasteti ca nu le stiti pe toate.

Va pup pe toti si sunt tare curios ce imi mai pregatiti!!!