Copilul ravneste la lumea adulta iar adultii isi amintesc cu placere vremurile in care erau de seama odraslelor lor si nu aveau grija si responsabilitatea pe care o au in ziua de azi. Desi par doua universuri diferite la prima vedere, ele sunt de fapt asemanatoare si asta se datoreaza faptului ca motivatiile mai profunde ale adultilor au la baza de multe ori dorinte mai puerile decat am fi tentati sa credem la o prima vedere.

Psihologul austriac Alfred Adler precizeaza faptul ca etapa copilariei este cea mai importanta pentru definirea adultului de maine. In aceasta parte a vietii, precizeaza el, se formeaza un mod particular de a ne reprezenta lumea din jurul nostru si de a invata modalitati comportamentale de a reactiona la situatii problematice .Drept urmare, se naste un „stil de viata” ce are o anumita persistenta in timp. Tot acest proces al formarii unui mod de rezolvare a problemelor are la baza, relatia adult-copil in urma careia micutul „isi trage propriile concluzii” cu privire la „functionarea” lumii in general. In linii mari ideea de lume ostila, neprimitoare sau de lume binevoitoare se formeaza in aceasta etapa si sunt niste linii directoare de raportare la societate. De aici si pana la trasaturi de caracter relativ stabile si persistente in timp nu mai este decat un mic pas. Am sa incerc in continuare sa schitez cateva din greselile cele mai frecvente pe care le fac adultii in relatiile cu copiii si consecintele acestora.

Rasfatandu-si copilul, parintii se satisfac inconstient pe ei insisi, isi fac placere, ca si cum, prin identificare, ceea ce dau copilului lor corespunde simbolic cu ceea ce le-ar fi placut sa primeasa de la proprii parinti. Aceasta satisfacere fortata este reflexul nevoilor lor nesatisfacute sau al tentativei lor de reparare, intotdeauna prin intermediul copiilor, a ceea ce le-a lipsit atat de mult. Este vorba de un fenomen normal de compensare a anumitor nevoi care n-au fost satisfacute la timp si care-si gasesc o puternica expresie in imaginea copilului „imbuibat”.

Aceasta este o dinamica care produce confuzii in relatia parinti-copii, mai ales, aceea a diferentierii dintre sine si altii. In relatia adult-copil, nu exista intotdeauna constientizarea faptului ca micutul poate avea cu totul alte dorinte decat parintii sai. O alta confuzie posibila ar fi intre a oferi dragoste si a acoperi cu cadouri, ca si cum aportul material ar fi suficient pentru a satisface nevoile afective reale ale unui copil. Acest scenariu contine de obicei replici de genul: „Nerecunoscatorule” sau „�si cate am facut eu pentru tine”.

Alti parinti isi exercita, fara stirea lor, o veritabila putere asupra copilului lor, anticipandu-i dorintele si necesitatile pe care le controleaza in locul lui. Acest fapt are drept consecinta fie supunerea copilului, ceea ce duce in timp la o mare pasivitate si o lipsa de implicare pe care o regasim la anumiti adolescenti, fie revolta pentru a iesi de sub influenta si a incerca sa acceada la o autonomie psihica mai libera. Incercand sa se detaseze de sub tutela parintilor tiranici care incearca sa decida singuri ce e bine si ce e rau, adolescentul face de multe ori exact opusul a ceea ce-si doresc acestia.

Copilul rasfatat este, de asemenea, copilul care suporta interventionismul constant al parintilor sai si care nu poate lua in maini proprii hotararea de a actiona, directia sau sarcinile care il privesc personal. Acesta era exemplul parintilor care, in loc sa-si ajute copilul sa-si faca temele, le fac ei in locul lui.

Aceste tipuri diferite de reactie ingradesc copilul in deschiderea sa spre lume, in posibilitatile sale de a gandi si de a actiona de unul singur si pot contribui la formarea mai tarziu a unui adolescent pasiv si indiferent, putin apt de a-si exprima dorintele reale, inchis in ideea amagitoare ca lumea va raspunde asteptarilor sale.