Bebe Ioana s-a nascut intr-o dimineata insorita, superba de … decembrie. In ultimul moment s-a hotarat ca e nevoie de operatie cezariana. Eu mi-am dorit dintotdeauna sa nasc natural, asa ca decizia unei cezariene a fost un soc pentru mine. Cu inima cat un purice, foarte, foarte speriata, am intrat in sala de operatii. Am intrat numai amenintata de faptul ca inimioara bebelusului meu nu mai batea cum trebuie, caci altfel, toate instinctele mele imi spuneau sa o iau la goana. Nimeni din familie nu stia ce se va intampla cu noi pentru ca nu am mai avut timp sa-i anunt. Plangeam in hohote si nu ma mai puteam controla. Imi era frica sa nu pateasca ceva bebe Ioana. Cu toate eforturile mele si ale echipei din jurul meu, nu reuseam sa ma linistesc.
Pacea mi-am regasit-o in momentul in care i-am auzit primul tipat. O liniste sufleteasca deplina m-a invaluit; abia atunci am vazut soarele care se inghesuia pe fereastra si am stiut ca de-acum totul e perfect! In momentul in care medicul a taiat cordonul ombilical, am simtit un vid in mine, ca si cum ma prabuseam de la o mare inaltime. In acea secunda am reizbucnit in plans, iar doctorul mi-a spus: "Linisteste-te, Mihaela, ai o fetita foarte frumoasa!" In sala de operatie canta o melodie foarte la moda care avea refrenul de genul "You’re beautiful…" si am inceput sa rad. Radeam si plangeam in acelasi timp.
"Vrei sa-ti vezi fetita?" a intrebat nu mai stiu cine. Auzi intrebare! Toate visele si sperantele si intrebarile adunate de noua luni de zile mi-au navalit in acea secunda in minte. Era in mainile medicului neonatolog, ridicata putin in sus si o raza de soare se oprea exact pe ea. Era micuta, neteda si rozioara si cu gura pana la urechi. Isi anunta din toti plamanii venirea ei pe lume. Era deosebit de frumoasa, era perfecta si era a mea! Plangeam in hohote de fericire. Toate temerile mele din timpul sarcini se risipisera. Mii de ganduri mi se invalmaseau in minte. E frumoasa. Va creste mare. Va fi deosebita. Va aduce o schimbare in jurul ei. Oare nu-i e foame? O va chema Camelia si nu Laura. Seamana perfect cu taica-sau. Pare perfect sanatoasa. E cea mai frumoasa fetita din lume. Oare nu vrea sa manance? E asa de roz! Tipa ca un copilas perfect. Oare pot s-o tin in brate?
Toata lumea din jurul meu se chinuia sa ma asigure ca totul e in regula, dar eu nu mai auzeam decat plansetul victorios al Ioanei si nu vedeam decat fetisoara ei pe care noua luni de zile doar mi-o imaginasem. Nimic nu mai conta pe lume cu exceptia ei! Mi-am uitat toate spaimele si chiar si faptul ca eram intinsa pe o masa de operatii! Apoi cineva – nu mai stiu exact cine – mi-a adus-o la piept. Ii simteam obrajorul lipit de obrazul meu si ma temeam ca nu cumva lacrimile mele sa o raneasca. Pielicica ei era atat de fina! Si avea un miros aparte. Respiratia ei se lipea de obrazul meu si nu ma miscam de frica sa nu o deranjez. Era fierbinte si caldura ei imi strecura in suflet un sentiment nou, nemaiintalnit pana atunci. M-am gandit si la tati: ce fericit va fi si el! Am stat asa, lipite una de alta nu mai stiu cat, oricum prea putin pentru mine. Au luat-o din bratele mele si in urmatoarea secunda m-am panicat: ce vor sa-i faca? Dar m-au linistit medicii: trebuie examinata complet. Atunci m-au anuntat si ca operatia a luat sfarsit si ca ma vor duce in salon.
Acestea au fost primele minute petrecute alaturi de ingerasul nostru si va asigur ca imi amintesc totul in cel mai mic detaliu ca pe un film pe care il rulez adesea in cinematograful mintii mele. Nu voi putea uita niciodata prima secunda in care ochii mei au poposit pe fetisoara ei cea dulce. E o imagine intiparita pe veci in sufletul meu. Cele mai puternice emotii din viata mea le-am trait in acele momente si nu cred ca ele se pot compara cu altceva!
Ioana Camelia este miracolul care ne-a bulversat existenta si a dat un nou sens vietii.