Am ales aceastã temã deoarece consider comunicarea esenþa oricãrei relaþii, atât interpersonale, cât ºi intrapersonale (comunic atât cu ceilalþi cât ºi cu mine însumi). Mãsura în care reuºim sã înþelegem complexitatea acestui proces va determina însuºi modul de a ne înþelege ºi de a ne schimba.
Când ne gândim la o persoanã ne vin în minte descrieri de genul „mã înþeleg uºor cu ea”, sau „mi-e greu sã comunic cu ea”, „mã cert des cu el/ea”, etc. Chiar când ne definim pe noi înºine folosim caracteristici observate ale modului nostru de comunicare: „eu sunt cam tãcut(ã)”, „sunt sociabil(ã)” etc. Însã ce este comunicare? Ce înseamnã sã comunic? De ce am nevoie sã comunic?
În termeni generali, comunicarea reprezintã un schimb de informaþii de la un transmiþãtor la un receptor printr-un anumit canal ºi orientat cãtre un scop. Pentru a se realiza comunicarea trebuie ca atât transmiþãtorul cât ºi receptorul sã foloseascã un limbaj comun. De cele mai multe ori folosim aceleaºi cuvinte însã acestea pot îmbrãca sensuri diferite, uneori chiar contradictorii. Un alt element cheie al comunicãrii este oferirea feedback-ului, proces prin care destinatarul îi „aratã” celui dintâi cã a primit ºi a înþeles informaþia transmisã.
Clipã de clipã primim ºi oferim … gânduri, emoþii, hranã … Comunicând ne dezvoltãm încã dinainte de a ne naºte. Comunicarea reprezintã o trãsãturã definitorie a vieþii. În acest cadru putem înþelege mai bine nevoia noastrã de comunicare, ºi mai ales a copiilor noºtri, care sunt la început de viaþã.
De multe ori tindem sã privim comunicarea pãrinte-copil ca fiind unidirecþionalã: pãrintele transmite, copilul primeºte (mai ales când copilul este mic). ªi deseori pãrintele ajunge sã se întrebe cu privire la modul în care a fost înþeles, dacã a fost înþeles. Este ca ºi cum pãrintele ºi copilul vorbesc limbi diferite. „Limbajul pãrintelui” este dominant verbal, mental ºi simbolic. „Limbajul copilului” este unul al corpului, al non-verbalului. Prin comunicarea cu pãrintele, copilul accede treptat la cuvânt ºi verbal. Modul în care copilul va integra în propria personalitate noua „limbã” depinde de gradul de congruenþã pe care pãrintele îl are cu el însuºi ºi pe care îl manifestã în relaþia cu acesta. De exemplu, mama îi poate spune copilului cã îl iubeºte luându-l în braþe ºi sãrutându-l, iar cu altã ocazie îi spune acelaºi lucru încruntatã ºi refuzându-i îmbrãþiºarea, sau mama ºi tatãl au modalitãþi opuse de a-i spune cã îl iubesc. Copilul va avea o imagine ambivalentã, confuzã despre conceptul de a iubi. El va manifesta aceastã confuzie în relaþiile sale de mai târziu, având dificultãþi în a-ºi „arãta” iubirea.
Orice comunicare are loc pe ambele planuri: non-verbal ºi verbal.
Pentru ca pãrintele ºi copilul sã gãseascã un „limbaj” comun, pentru a putea creºte împreunã ºi a comunica autentic, vã propun în continuare sã explorãm câteva posibilitãþi de îmbunãtãþire a comunicãrii dintre aceºti protagoniºti.
Nivelul non-verbal
1. Contactul fizic.
Mai ales când copilul este foarte mic are nevoie des de atingeri, de mângâieri.
Contactul fizic îl ajutã pe copil sã se perceapã ca formã, sã devinã conºtient de propria corporalitate. Acest gest securizeazã copilul. De asemenea, reprezintã o modalitate neintruzivã de captare a atenþiei asupra ceea ce pãrintele doreºte sã îi spunã copilului. La rândul lui, acesta cautã contactul fizic cu pãrintele, reprezentând o continuare fireascã a existenþei intrauterine ºi a alãptãrii la sânul hrãnitor. Astfel putem înþelege semnificaþia pe care copilul o acordã acestui gest. Ritualul îmbãierii reprezintã un bun prilej atât pentru copil cât ºi pentru pãrinte de a reconecta unul cu celãlalt. În viaþa adultã, profunzimea sau superficialitatea unei relaþii depind de încrederea în a oferi ºi a primi atingere fizicã. Un pãrinte care are dificultãþi în a oferi copilului mângâiere îi va transmite copilului sãu un anumit grad de anxietate faþã de contactul cu o altã persoanã, putând merge pânã la retragerea din relaþiile cu ceilalþi, la dificultãþi de integrare socialã.
2. Exerciþii fizice zilnic.
Copiii se manifestã, comunicã foarte mult prin motricitate. Ca pãrinþi, putem sã îl sprijinim pe copilul nostru sã îºi dezvolte abilitãþile relaþionale prin împãrtãºirea cu el a acestui limbaj al miºcãrii. Putem stabili un program zilnic de o jumãtate de orã, de exmplu, în care sã facem gimnasticã împreunã cu copilul: exerciþii structurate combinate cu miºcãri spontane. De asemenea, crearea acestei obiºnuinþe îl va ajuta pe copil sã îºi canalizeze ºi descarce impulsivitatea.
3. Contactul vizual.
În societatea în care trãim factorul vizual ocupã un loc determinant. Statistic s-a constatat cã 80% din informaþiile pe care un om le primeºte sunt vizuale. În relaþiile cu ceilalþi avem nevoie sã privim ºi sã fim priviþi. Reprezintã un mod de a ne recunoaºte reciproc ca individualitãþi. Copilul o cautã pe mamã cu privirea când are nevoie de ea. Învaþã sã îºi exprime emoþiile prin oglindirea mamei. Putem îmbunãtãþi comunicarea cu copilul nostru având mai mult contact vizual atunci când interacþionãm cu el. Un important beneficiu pe care noi, ca pãrinþi, îl putem avea din acest mod de comunicare este feedback-ul pe care copilul ni-l oferã. Astfel ne putem da seama cu uºurinþã ce îi place, ce nu îi place, etc.
4. „Recunoaºte emoþia”
Reprezintã un joc de aprofundare a comunicãrii vizuale, în care copilul învaþã sã identifice stãri emoþionale ale persoanelor din mediul sãu ºi sã le denumeascã. Pe rând, mama ºi copilul propun unul celuilalt o expresie mimicã ºi/sau corporalã pe care trebuie sã o identifice: ce emoþie exprim eu acum?. Sau mama îl poate întreba pe copil ce emoþii ºi gesturi a observat la cei din jur: Cum face bunica atunci când e obositã? Cum aratã tati când e vesel? Ce face atunci?. De asemenea, un exerciþiu util pentru copil îl reprezintã chiar imitarea expresiei faciale ºi corporale. Este foarte important ca aceste modalitãþi de comunicare sã se bazeze pe reciprocitate, atât mama cât ºi copilul fiind pe rând protagoniºtii principali ai fiecãrui exerciþiu.
5. Masa în familie
Din lipsã de timp, agitaþie, ne-am obiºnuit ca în prezent sã ne întâlnim din ce în ce mai rar la masã. Mâncând împreunã cu cineva ne „hrãnim” ºi emoþional. Aþi observat de multe ori cum copilul mic, atunci când este hrãnit, îi oferã din mâncarea lui ºi persoanei care îl hrãneºte. Încercaþi sã luaþi masa întreaga familie cât de des puteþi, stabilind poate chiar o regulã de constanþã: masa de dimineaþã sau masa de searã sã fie mereu împreunã. Stabilitatea acestui comportament îl va determina pe copil sã anticipeze cu entuziasm întâlnirea cu ambii pãrinþi ºi sã mãnânce din proprie iniþiativã, fãrã a mai fi nevoie de „negocieri”. În timp vom observa chiar o creºte a apetitului alimentar ºi a sociabilitãþii copilului nostru. Astfel, treptat putem solicita implicarea copilului în pregãtirea mesei: „hai sã facem mâncare pentru tati”. Acest gest îl va ajuta pe copil sã se simtã valorizat în familia sa.
6. Sã desenãm împreunã.
Desenând împreunã cu copilul nostru facem cunoºtinþã cu lumea lui interioarã, cu fricile, dorinþele, personajele cu care el se identificã, facem cunoºtinþã chiar cu imaginea pe care el ºi-a construit-o despre noi înºine. Acest lucru ne va ajuta sã fim pãrinþi „mai buni”, sã oferim copilului ceea ce are nevoie.
Desenul este pretextul pentru ca pãrintele ºi copilul sã se cunoascã ºi sã creeze. O metodã interesantã de a desena este folosindu-ne degetele. Acest mod de a comunica ne aduce în contact cu propria senzorialitate ºi ne re-naturalizeazã atât în relaþia cu copilul nostru cât ºi cu ceilalþi.
Nivelul verbal
De modul în care noi folosim limbajul verbal va depinde abilitatea copilului nostru de a folosi aceastã nouã limbã în relaþiile cu ceilalþi.
1. Mesaje de tipul „eu”sau „tu”.
De multe ori tindem sã vorbim despre cum ne simþim într-un fel care îi face rãspunzãtori pe ceilalþi de sentimentele noastre. Când îi spunem copilului „Mã enervezi când mãnânci puþin” îl putem face sã se simtã responsabil pentru sentimentele noastre. Ceea ce vom declanºa în copil prin acest mod de comunicare sunt vinovãþie ºi opoziþie, în încercarea de a se apãra de emoþiile negative. Ceea ce putem sã facem este sã ne asumãm responsabilitatea pentru ceea ce simþim ºi sã îi spunem acest lucru cât mai clar copilului nostru: eu devin nervoasã atunci când tu mãnânci puþin.
2. Afirmaþii clare, directe.
Când îi solicitãm copilului nostru sã facã ceva trebuie sã fim cât mai clari pentru ca el sã înþeleagã ce are de fãcut. De cele mai multe ori, în astfel de situaþii tindem sã fim fie autoritari fie ºovãielnici.
3. Negocierea
Reprezintã o adevãratã piatrã de încercare în comunicarea pãrinte-copil. Negocierea este necesarã atunci când unul dintre protagoniºti are nevoie de celãlalt pentru a obþine ceva. De multe ori conflictul apare când nevoia unuia se loveºte de un refuz categoric. Pentru a putea fi buni negociatori trebuie sã înþelegem nevoia celuilalt. Acest lucru îl putem face punând întrebãri.
4. Întrebãrile deschise sunt de preferat celor închise.
Întrebãrile închise sunt cele „da/nu”. Acestea nu ne pot da informaþii despre ceea ce simte sau gândeºte cel întrebat. Riscul punerii unor astfel de întrebãri este sã facem presupuneri privind motivaþia, starea afectivã a celuilalt. Ca pãrinþi suntem puºi clipã de clipã în faþa provocãrii de a înþelege cum se simte copilul nostru. De multe ori îi oferim „libertatea” de a alege între alb ºi negru, iar copilul sã doreascã o cu totul altã culoare. Cum aceastã culoare nu intrã în gama alegerilor parentale, copilul va avea dificultãþi sã îºi exprime nevoia. Interesant este faptul cã întrebãrile închise, cu toate cã sunt adresate cuiva, sutn strâns legate de nevoile celui care le adreseazã. În schimb, întrebãrile deschise oferã libertatea de a fi altfel, autentic. Un pãrinte care foloseºte des întrebãri deschise în comunicarea cu copilul sãu este un pãrinte care este dispus sã îl accepte cu propriile dorinþe, diferite de ale lui.
5. Ascultarea.
Ascultarea reprezintã elementul fãrã de care comunicarea nu poate avea loc. Prin ascultare înþelegem, primim. Ne aºteptãm ca copilul nostru sã asculte, însã ºi noi trebuie sã oferim acelaºi lucru. Deseori, când el ne povesteºte ce a fãcut în ziua respectivã, tindem sã cãdem în capcana propriilor gânduri. Riscul este ca copilul sã nu se simtã înþeles, sã se retragã din relaþie, ajungând uneori sã creadã cã el, ca persoanã, nu este important. Ca ºi contactul vizual, o bunã ascultare ne ajutã sã acordãm atenþie propriilor dorinþe, ne valorizeazã, ne dã sens.
Am prezentat câteva elemente care ne vor ajuta sã îmbunãtãþim comunicarea cu copilul nostru. Modul în care învãþãm sã comunicãm, ne este permis sã comunicãm, va determina modul în care vom fi în Lume.
Psiholog clinician Stefania Gubavu
tel: 0744.884.165
e-mail: stefania_gubavu@yahoo.com