Psihoterapia copilului este o forma distincta de psihoterapie, ce are ca subiect al interventiei copilul care prezinta anumite tulburari, ce ii creaza un deficit functional/adaptativ, sau perturba functionalitatea familiei.
In cazul copiilor, parintii sunt cei care apeleaza la un psihoterapeut, de cele mai multe ori dupa ce incercarile lor de a remedia situatia au esuat, fapt care din start creeaza o dificultate relationala intre psiholog si copil. Daca nu I se explica de la inceput, de catre parinti, care este rolul psihoterapeutului in problema sa, copilul se percepe pe sine ca fiind “o problema” pentru care parintii nu mai au resurse si au nevoie de interventia unei persoane din afara. In plus, sa nu omitem faptul ca, de cele mai multe ori copilul este adus la cabinetul psihologic impotriva vointei sale, si , uneori, parintii ii prezinta vizita la psiholog ca pe o amenintare, in special in cazul copiilor cu tulburari de comportament. Prin urmare, din start, relatia copil-psihoterapeut porneste de la un minus, care cere un efort dublu din partea psihoterapeutului de a creea o relatie autentica, in cadrul careia copilul sa se simta securizat si dispus a se deschide.
Primul pas in abordarea copilului consta in evaluarea acestuia. Dupa o prima intalnire cu parintii, in cadrul careia acestia expun problema copilului, psihoterapeutul evalueaza personal nivelul functional al copilului, prin metode specifice (interviu, teste, observatie, etc) , evaluare care dureaza aproximativ trei sedinte. In urma acestei evaluari, se stabileste diagnosticul si se elaboreaza planul de interventie. Din acest moment, situatia se poate ramifica: de cele mai multe ori, copilul este simptomul familiei, tulburarea sa relevand o disfunctie in planul relatiilor din cadrul familiei, caz in care, este recomandata o psihoterapie de familie. Parintii pot accepta aceasta situatie, isi pot asuma raspunderea si se pot implica in proces, sau pot sa o nege, caz in care insa, eficienta terapiei este extrem de redusa, pentru ca se lucreaza asupra efectului problemei, iar cauza se mentine ( ca si in cazul unei raceli, cand tratamentul se rezuma la a trata doar stranutul).
Pe de alta parte, psihoterapia copilului este un proces care are loc atat in cabinet, cat si inafara lui, de aceea, parintii sunt implicati total in interventie, prin faptul ca primesc teme intre sedinte, sunt invatati modele de raspuns la comportamentul copilului, desfasoara activitati acasa la recomandarea psihoterapeutului, urmaresc modificarile si le noteaza, etc. In oricare dintre situatii, psihoterapia copilului nu este un proces unidirectional, ci unul care cere multa implicare si responsbilitate din partea tuturor membrilor familiei.
Sa vedem insa, cateva situatii in care putem decide ca este cazul sa apelam la un psihoterapeut pentru copilul nostru:
Cand copilul a trecut printr-o situatie traumatica (o pierdere, o situatie care l-a inspaimantat, un abuz, o agresiune-verbala sau fizica, un conflict, un accident, etc). De obicei, o situatie traumatica lasa urme evidente in plan comportamental, copilul devenind depresiv, izolat, sau poate dezvolta fobii, anxietate, atacuri de panica, soc post-traumatic, enurezis nocturn, tulburari de conduita, etc.
De multe ori, copilul nu poate relata ce i s-a intamplat, ce il sperie sau il framanta. El a invatat in cadrul familiei, ca unele lucruri sunt rusinoase, ca nu se poate vorbi despre ele. In astfel de situatii psihoterapeutul poate recurge la tehnici precum desenul, pictura, modelajul, jocul de rol, utilizarea papusilor anatomice, pentru a ii facilita copilului proiectia si autoexprimarea indirecta.
Atentie insa, la ce intelegem noi, adultii, prin situatie traumatica. Copiii sunt uneori afectati de situatii pe care noi le putem trece cu vederea si considera fara importanta. De exemplu, un copil poate fi foarte afectat de faptul ca este respins de grupul de covarstnici si poate dezvolta un model relational evitant, anxios , din teama de a nu fi respins din nou, sau, din dorinta de a fi acceptat poate ajunge sa faca pe plac tuturor, negandu-si sau reprimandu-si propriile dorinte. In aceste cazuri, obiectivele terapiei pot fi: suport afectiv, cresterea stimei de sine, descarcarea emotionala si intelegerea traumei, insusirea unui model asertiv de comunicare/relationare, descoperirea resurselor personale, sau a persoanelor “resurse”, care pot sprijini copilul etc.
Cand copilul prezinta tulburari de comportament, care pot imbraca diferite forme: agresivitate verbala si fizica, autoagresivitate, furt, minciuna, fuga de acasa, vagabondaj, absenteism scolar, etc. Intotdeauna, un comportament deviant ne transmite un mesaj. De aceea, psihoterapeutul urmareste in primul rand sa stabileasca scopul comportamentului. Un copil care fura poate face acest lucru pentru a atrage atentia parintilor. Copilul agresiv este, in general un copil furios, nedreptatit, sau un copil caruia nu i s-au trasat limite. In general, un copil “rau”, este, de fapt, un copil descurajat. Exista mai multe scopuri pe care copilul le are in comportamentele sale indezrabile: atragerea atentiei, obtinerea puterii, razbunarea, retragerea. Odata identificat scopul, se poate sti ce anume ii lipseste copilului, si din ce cauza a recurs la un astfel de comportament. Un copil cuminte, care nu isi doreste niciodata nimic, care “sta acolo unde este pus”, poate fi un copil care a incercat toate tipurile de comportament pentru a obtine ceea ce dorea, si in cele din urma s-a resemnat. Prin urmare, cumintenia excesiva nu inseamna neaparat “copil bun” , ci e posibil sa insemne “copil resemnat”. In cazurile in care se doreste modificarea unui comportament, se recurge uneori la terapia comportamentala, care detine un sistem complex de interventie prin intermediul careia se restructureaza, printr-un program riguros mediul, se traseaza limite, se foloseste sistemul de recompense si sanctiuni (care nu sunt niciodata fizice si nu lezeaza in niciun fel integritatea fizica a copilului). Parintii sunt invatati modele noi de comportament de raspuns, uramarindu-se in acest fel o reconditionare comportamentala a copilului.
Abordarea narativa urmareste externalizarea problemei, pornind de la principiul conform caruia nu persoana este problema, ci problema in sine este problema. Deci, copilul nu este obraznic, mincinos, hot, ci este o persoana care face din cand in cand obraznicii. In felul acesta se urmareste schimbarea identitatii negative, a etichetei care i s-a pus copilului in urma comportamentelor sale. Este de retinut in acest caz, ca de cate ori etichetam un copil, acesta se va comporta in conformitate cu eticheta sa. In consecinta, daca numim un copil “obraznic”, ii comunicam asteptarile noastre in legatura cu modul in care se va comporta, iar el nu ne va dezamagi asteptarile.
Cand copilul intampina dificultati de adaptare la un nou mediu socializator (gradinita, scoala), care se prelungesc in timp si ii creeaza dificultati, este cazul sa se caute cauzele acestui deficit de adaptare. Uneori se poate descoperi o relatie fuzionala cu mama, care a impiedicat individualizarea copilului, motiv pentru care acesta resimte anxios orice separare de mama. In aceste cazuri este nevoie de toata implicarea mamei, in a recunoaste propria nevoie de fuziune si a permite si incuraja separarea si independenta copilului. Desigur, cauzele pot fi multiple, si ele urmeaza a fi descoperite impreuna cu parintii pentru a fi remediate.
In orice situatii care presupun o intarziere in dezvoltare, indicatori ai unor tulburari psiho-somatice, deficiente relationale, incapacitate de a se adapta sau a depasi anumite situatii, comportamente nedorite, etc.
Identificarea timpurie a unor disfunctionalitati presupune multa grija si atentie din partea parintilor.
A fi atenti cu copilul nostru inseamna a-l observa, nu numai atunci cand contactul nostru este direct, ci in toate situatiile de viata in care observarea este posibila.. Jocul ofera o modalitate buna de observare, interactiunea cu alti copii, relatarile educatoarei/invatatoarei, desenele pe care le realizeaza, cuvintele folosite atunci cand crede ca nu este auzit, felul cum doarme, jucariile preferate, emisiunile preferate. A auzi ce spune copilul nu este echivalent cu a-l asculta. Putem auzi ceea ce ne spune cineva si in timp ce urmarim o emisiune sau desfasuram o alta activitate. A asculta presupune multa implicare, atentie si dorinta reala de a-l intelege. A asculta inseamna grija si dragoste. A asculta inseamna a oferi, a fi acolo. Si uneori, asta poate fi suficient.