Era iarnã, seara de cinci decembrie. În terasa lungã ºi pardositã cu plãci de marmurã albã, doi frãþiori se jucau, sãltând ºi râzând ºi glasul lor zglobiu rãsuna dincolo de glasul moale al ploii ce curgea moale pe frunzele cãzute în grãdinã. Copiii aºteptau ceva, sau pe cineva, un moº ce de demult vine în vremea asta ºi aduce pruncilor dupã fapte, daruri sau joardã, ca sã ºtie cum au fost în vremea anului ce a trecut, dar moºul e iertãtor ºi blând ºi totdeauna uitã joardele acasã ºi ia cu sine numai câteva.
– Hai sã stãm pe afarã, doar o sã-l vedem pe moºul când va sosi la fereastrã ºi sã ºtim ºi noi cum aratã!
– Eu stau pînã la miezul nopþii, vreau sã-l vãd ºi sã punã mâna lui pe capul meu ºi sã îi aud glasul!
– Eu stau cu tine, vreau sã îmi aducã maºinuþe ºi cãrticele de colorat, dar mai mult ºi mai mult vreau un camion cu remorcã albastrã! Spuse fratele cel mare ºi bãtu din palme.
– Eu mã mulþumesc sã îmi aducã un stilou ca sã scriu la ºcoalã ºi sã îl vãd pe el, asta vreau, mã mulþumesc cu atât! Zise fratele cel mai mic ºi iar au început a zburda prin terasã. Sub cerul nopþii rãsunau glasurile lor prin ploaia moale ºi vântul de nord adia blând cu miros proaspãt de iarnã. La picioarele terasei se zãreau luminile casei, licãrind prin perdele. Era acum pe la ora ºase ºi întunericul îºi întinse deja bine mantia lui groasã, clopotele vesteau strigarea vecerniei.
ªi s-au jucat copilaºii prin terasã ºi mu le era frig deºi aerul era umed ºi rece. Dar uºurel, aºa tainic, vântul de nord schimba picurii de apã în fulgi, încât pe la ora opt ningea bine.
– Uite, ninge! Strigã bucuros fratele cel mic. ªi palmele lui le întinse spre marginea de piatrã a terasei, apoi fugind îºi scãldã faþa în baia de ninsoare.
– ªi ce te bucuri aºa cã ninge! Eu nu mã bucur, nu mã intereseazã ninsoarea! Eu vreau sã vinã moºul odatã! Zise fratele cel mare, ridicându-se în picioare pe marginea terasei.
Jocul lor a încetat, probabil au obosit, priveau amândoi la elanul cu care vântul moale împingea roiul de ninsoare. Nu se mai auzea sunetul molcom al picãturilor de ploaie, asemenea unui tropot mãrunt pe frunze moi, se auzea un sunet pufos de fulgi, glasul ninsorii,. Au tãcut ºi streºinile, numai lãtratul rar al câinilor rãsuna în liniºte ºi undeva departe vuietul oraºului vorbea neînþeles. Nu se jucau copilaºii, un gând îi fãcea sã nu se împace, cel mare vroia ca moºul sã îi aducã daruri scumpe ºi nici ninsoarea cea dintâi nu-i fãcea bucurie, iar cel mic se mulþumea cu daruri mici, sau nici mãcar un dar, numai mâna lui s-o simtã pe cap ºi glasul lui sã-l audã ºi pentru el ninsoarea era deja un dar nespus de mare.
– Eu mã duc în casã, dacã vrei tu mai rãmâi! Zise frãþiorul cel mare. Eu nu mai aºtept nici un moº, mã duc sã mã culc!
– Bine, dacã vrei, du-te! Eu rãmân pânã mai pot! Grãi fratele cel mic ºi faþa lui se luminãã de o bucurie ascunsã.
A plecat fratele cel mare, a rãmas micuþul singur în terasã pe întuneric, privind vãzduhul care cobora pe pãmânt. Ceasul trecea cãtre ora zece ºi somnul nu se atingea de genele fratelui celui mic, nu se mai sãtura privind ºi ascultând cãderea iernii celei dintâi peste grãdina întinsã.
– Ce bine cã a plecat, numa râdea de mine cã mã bucur de zãpadã, acum pot sã mã bucur în voie! Stai frumoasã iarnã, nu vin sã calc mantia ta curatã cu picioarele mele, vreau numai sã mã mângâi cu fulgii tãi pe frunte ºi sã-þi mãsor cojocul cu degetele! Tu îmi eºti dragã, sã nu pleci curând! Spunea copilaºul cu glas încetiºor, ieºind din terasã ºi ridicând faþa în sus. Fratele meu nu se bucurã de tine, dar tu sã nu-l iei în seamã, vino iarnã, aºeazã-te ºi rãmâi la noi! ªi palmele lui mici mângâiau stratul pufos de nea ce acoperea scãrile.
A mai trecut timpul ºi copilul sãlta ºi se învârtea bucuros prin terasã, dar somnul nu se apropia de el, numai picioarele lui au obosit. A stat în loc o vreme lângã margine, apoi prins de obosealã s-a aºezat pe un scãunel lângã perete, de unde ochii lui priveau aºezarea iernii. ªi cum stãtea el aºa, iatã cã o lume nouã s-a deschis înaintea lui. Era un deal mare ºi frumos, nins ºi pe el alergau mulþime de sãnii. Ningea des ºi copiii se veseleau suind ºi coborând dealul cu sãnile. Cobora ºi el cu fratele lui ºi râdea, ºi era aºa ca la amiazã. ªi tot suind ºi coborând, cum se îndrepta spre vale, s-a fãcut un drum la dreapta ºi a luat-o singur cu sãniuþa ºi tot coborând, râdea ºi bãtea din palme ºi ninsoarea îi acoperea capul. Drumul l-a dus la o intrare ca într-o livadã ºi sãniuþa lui se opri înaintea porþi. În poartã stãtea un om cu privire blândã ºi pãrul cãrunt de ninsoare ºi de ani, îmbrãcat în hainã împodobitã, ca o hainã arhiereascã ºi îl privea cu ochii lui blânzi.
– Cine eºti? A întrebat copilaºul pe cel ce stãtea în poartã.
– Eu sunt cel pe care îl aºteptai! A rãspuns omul îmbrãcat arhiereºte, îmbrãþiºându-l pe copilaº cu privirea. Vino, Apropie-te! Eu sunt Nicolae, cel pe care tu îl aºteptai ca sã îl vezi ºi acum vino sã primeºti de la mine ceea ce ai cerut! Vino sã pun mâna mea pe capul tãu! ªi pruncul, lãsând sania s-a ridicat ºi bucuros pãºea mãrunt prin zãpadã cãtre cel ce îºi întinse mâna spre el. ªi îi puse mâna pe cap ºi faþa pruncului se umplu de luminã. Iatã, pun peste tine mantia mea, ºi vei fi ºi mai fericit! Zise bãrbatul acela ºi îl luã o clipã sub mantia lui. Acum ia de la mine ce ai dorit, stiloul care sã îþi fie de folos la scris ºi îþi dãruiesc ºi aceastã sãniuþã albastrã, care va alerga cu tine ca gândul! Acum întoarce-te, ºi sã ºtii cã nu am uitat pe fratele tãu! ªi copilaºul bucuros a pornit sã se întoarcã pe drumuºorul pe care venise.
O palã de vânt ce se rãsucise dupã stâlpii terasei, purtând un val de fulgi mari a luat lumea cea nouã dinaintea copilului.
– Ce vis am visat! Mã duc la culcare, o sã mã ierte moºul! Oricum eu sunt mulþumit ºi cu acest cadou minunat, zãpada aceasta multã ºi pufoasã! Aºa gândea copilul cu glas tare ºi coborâ încetiºor scãrile spre casã ºi intrã în aºternutul lui, încercând sã priveascã pe geam la curgerea neîncetatã a iernii.
Dimineaþa cerul se desfãcea în fâºii portocali ºi din înaltul zdrenþuit curgeau încã fulgi mãrunþi ºi deºi. Vîntul încetinel cuprinsese totul în ger. S-au trezit ºi cei doi fraþi ºi ridicându-ºi ochii, iatã la geam lângã ghietuþele lor stãteau darurile. Cel mare primi aºa cum ºi-a dorit, iar cel micuþ ºi el luã stiloul ºi sãniuþa pe care i-o dãduse în vis arhiereul.
ªi copilaºii se umplurã de mare bucurie, de care ºi voi sã vã învredniciþi frãþiorilor, ºi gândul vostru sã fie pururea alb ca iarna, iar dragostea voastrã, asemenea casei în care vatra nu se stinge niciodatã!