Experienta uluitoare a culorilor incepe in momentul in care lumina atinge o “paura” de cellule nervoase ce intra in compozitia ochiului. Ca raspuns la lumina, aceste celule, conurile si bastonasele, cum sunt ele numite, trimit catre creier, prin nervul optic, o adevarata furtuna de impulsuri nervoase. Bastonasele sunt receptori “alb-negru”, pentru ca percep lumina si intunericul, pe cand conurile sunt cele care percep minunea culorilor.

Exista trei feluri de conuri: rosii, verzi si albastre. Lumina rosie stimuleaza conurile rosii si opresc functionarea celor verzi. Lumina verde face exact opusul pentru ca verdele si rosul sunt culori opuse. Lumina albastra stimuleaza conurile albastre si opreste functionarea celor verzi si rosii pentru ca amestecul de rosu si verde da galben, adica exact culoarea opusa albastrului.

Intreaga paleta de culori pe care o percepe ochiul uman reprezinta o combinatie a celor trei culori primare: albastru, rosu si verde. La orele de educatie plastica suntem invatati ca rosul, galbenul si albastrul sunt culorile primare, insa din punctual de vedere al vopselurilor si pigmentilor. In ce priveste biologia ochiului uman, culorile primare sunt verdele, rosul si albastrul. 
Retina umana este “captusita” cu peste cinci milioane de conuri. Ele sunt sustinute de o retea intreaga de celule intermediare care functioneaza ca un calculator, interpretand cu repeziciune informatiile primite de la conuri. Ca rezultat, ochiul uman este capabil sa repereze o culoare intr-o fractiune de secunda. Ajunge o singura privire, oricat de scurta pentru a identifica rosul, verdele, violetul sau celelalte culori.

Dar nu este o abilitate cu care ne nastem. La nastere, bebelusii nu pot sa distinga culorile si vad alb-negru. Conurile din retina incep sa functioneze abia la vasrta de patru luni. Dar, la un copil din 40.000 conurile nu incep niciodata sa functioneze. Intreaga viata, acel copil va vedea al-negru, o boala numita acromatopsie, cecitate cromatica sau vedere monocromatica.

Exista mai multe boli diferite care ii fac pe cei bolnavi san u poata distinge unele culori sau toate culorile. Cea mai cunoscuta si mai des intalnita este ceea ce numim daltonism, adica incapacitatea de a distinge intre rosu si verde. Daltonismul apare la unul din 25 de nou-nascuti. Daltonistilor le lipsesc sau nu functioneaza fie conurile rosii (protanopie), fie conurile verzi (deuteranopie). Ei nu pot distinge intre rosu si verde, dar cele doua feluri de conuri pe care le au si care functioneaza le permit sa distinga celelalte culori. Foarte rar se intampla sa lipseasca conurile albastre.

Daltonismul este aproape intotdeauna o boala mostenita, transmisa printr-o gena recesiva de pe cromozomul X. Este de ajuns o singura gena sanatoasa a vederii cromatice pentru ca un copil sa poata disting culorile asa cum este normal. Cum baietii au un singur cromozom X, daltonisul apare mai des la ei decat la fetite. Daca mama este purtatoare a bolii, avand un cromozom X normal si un cromozom X cu daltonism, fiul ei are 50% sanse sa mosteneasca boala. Mai departe, barbatul cu daltonism nu va putea transmite boala fiului sau, pentru ca fiul ia de la tata doar cromozomul Y care nu e purtator al genei daltonismului. In schimb, barbatul poate transmite boala fetitei sale, dar numai daca si mama este purtatoare a genei daltonismului.

In mod normal, prezenta daltonismului se poate repera destul de usor acasa. Cand cel mic incepe sa invete culorile, parinti vor observa ca face confuzii intre rosu si verde. Dar aceasta nu inseamna neaparat ca un copil este daltonist. Diagnostcul final va putea fi pus numai de catre oftalmolog, pe baza unor teste specifice. In acest scop se folosesc plansele pseudoizocromatice Ishihara, pe care le cunoaste oricine a trecut un examen oftalmologic pentru permisul de conducere.

Plansele Ishihara contin cifre, litere sau figure geometrice, reprezentate prin cerculete de diferite marimi, culori si nuante. Copilul va vedea pe rand cateva planes si ii se va cere sa identifice fie litera sau cifra, daca stie sa citeasca, fie forma geometrica, daca nu a invatat inca sa citeasca. Exista mai multe feluri de planse: unele pot fi citite numai de catre ochiul sanatos, unele vor fi citite diferit de ochiul sanatos si de cel bolnav, iar unele pot fi citite numai de ochiul blnav. Astfel, in uram testului cu plansele Ishihara se poate pune un diagnostic aproape sigur.

O persoana cu vedere normala, care poate distinge toate culorile, probabil va crede ca nu e mare lucru sa nu poti distinge intre doua culori. Insa lucrurile nu sunt chiar atat de simple, mai ales pentru copii. Culoarea este o parte importanta din viata unui copil. Ajunge numai sa ne gandim la desen, la creioanele colorate atat de folosite la scoala si la gradinita. Un copil daltonist va ave aprobleme in a colora si desena, impreuna cu ceilalti, de unde sentimente de inferioritate, lipsa de incredere in sine si o multime de alte probleme psihologice.

Nu exista o modalitare de a reda daltonistilor vedere cromatica normala, insa copiii trebuie invatati sa se descurce singuri, asa cum pot. Printre cele mai importante aspecte este siguranta rutiera. Avand in vedere ca un daltonist nu va putea distinge intre culoarea rosie si verde a semaforului, trebuie sa i se explice alte repere. De exemplu, ca poate sa treaca strada atunci cand se aprinde becul de jos.

O serie de alte probleme, pe care noi nici nu ni le imaginam, le dau batai de cap daltonistilor. Nu pot observa ca partenerul de conversatie se inroseste in obraji, nu-si pot da seama care fructe sunt coapte si care nu.

Copilul daltonist trebuie sa fie constient de problema pe care o are, pentru a invata sa se descurce singur. Le putem colora lumea in celelalte cateva milioane de nuante pe care le disting ochisorii lor.