Demult, tare demult, se afla in lume Tara de Piatra. Era intinsa, cu campii lucitoare, de marmura alba, neteda, cu vine albastre, prin care nu curgea nimic, si cu munti galbeni, cu varfuri ascutite, peste care noaptea, lumina lunii se prelingea in dare lungi. Apa vie, singura hrana a oamenilor din Tara de Piatra, tasnea in izvoare mici, prin locuri tainice, sau se aduna in lacuri stravezii, adanci. Uneori, curgea in rauri ce fugeau spre mare.
Domnea in Tara Pietrei un imparat uitat de timp si o imparateasa, mai tanara ca el, dar tot incaruntita. N-aveau copii.
Dar iata ca intr-o dimineata, pe cand batranul imparat se afla in gradina potrivind cu o foarfeca de argint tufisurile de macies, paznicul cocosat veni spre el cu pas smerit si parca ascunzand ceva:
– Marite imparate, ma iarta ca iti tulbur plimbarea cea de dimineata…
– Graieste dar, batrane. Ei, de ce taci? Si ce dosesti acolo?
– Marite imparate, azi-dimineata… In zori mai bine-zis…
– Hai, spune odata!
– …pe cand ma pregateam sa dau ocol castelului, jos, pe trepte, intr-un coltisor, gasit-am…
-Ei?!
– …gasit-am… o copila, slavite imparate.
– O copila?!
– Da, slavite. Priviti-o… e cat un pantofior…
– intocmai. Cat un pantofior… Cat sa aiba? Un an? O luna? Nu ma pricep.
– Slavite… nu ma pricep nici eu… Dar doica… recunosc, i-am aratat-o… Doica spunea c-ar fi nascuta acum vreo sase luni… Ca e firava, dar e sanatoasa… si-asa ca m-am gandit… sa nu va maniati ca indraznesc a spune…
– Ei? Zi odata, ce te codesti atat? Te stiam mai vorbaret…
– M-am gandit… am cutezat a crede ca poate v-ar aduce bucurie, acum la batranete, un dar din asta la castel…
– Vrei, deci, a spune…?
– Stiu bine ca imparateasa, slavita voastra soata, si-a dorit demult o fiica… Dar anii au trecut… copila nu-i… Asa ca…
– Mda… gandul nu-i rau… As zice chiar ca-i gand din cele bune si aducatoare de noroc… Zici ca-i frumoasa?… stii ca privirea mi-e cam impaienjenita. Uite, si cu foarfecele asta de argint m-am intepat de doua ori… Zici ca-i frumoasa?
– Oo, frumoasa, sigur ca-i frumoasa… Cum altfel ar putea sa fie un copil abia de sase luni nascut… doar ca…
– Doar ca?
– …Doar ca la noi, slavite imparate, la noi, in Tara Pietrei, precum stiti, pruncii se nasc aproape toti cu par balai si ochi ca apa vie. Adica verzi, cu licariri albastre. Copila are ochii negri si pielea ei e mai degraba aurie. Parul, cum vedeti, tot negru e.
– Nu pricep… ce vrei sa spui?
– Copila nu-i nascuta, cred, pe ast meleag. A fost adusa de departe si parasita cine stie cum.., Priviti-o, slavite imparate, are ochii negri. In Tara Pietrei ochi ca astia nu-s. O luati?
–  Ia-o tu. Tine-o trei zile si trei nopti. Las-o sa doarma invelita bine si da-i intruna apa vie. S-o intremezi, ca pare a fi slabuta. Daca la capat de trei zile si trei nopti nu intreaba nimenea de ea, daca nimeni, in ast rastimp, n-o cere, sa mi-o aduci. Ma duc s-o pregatesc pe imparateasa.
…Se duse imparatul, cu pasi usori, sa o vesteasca pe batrana-i soata.
In casuta de la marginea imparatiei, paznicul cocosat veghe trei zile si trei nopti la capataiul copilei cu ochi negri. Era plapanda, intr-adevar, si apa vie parea sa nu-i fie tocmai pe plac. Scancea des si bratele subtiri i se zbateau ca aripi de fluture lovit.
In cea de-a patra dimineata paznicul cocosat se infatisa, precum fusese invoiala, la castel. Copila atipise infasurata bine-n scutec. Imparatul, nerabdator, statea in poarta aurita a gradinii:

– Vezi bine, nimeni nu s-a aratat sa ceara copila indarat… Cum ii mai merge? Parca mai intremata e… Ori mi se pare?
– Slavite imparate… am ingrijit-o cat m-am priceput, l-am dat, precum mi-ati poruncit, intruna apa vie… Oricum, de-o veti primi, de-azi-nainte la castel… Ce-a zis imparateasa?
– Ce sa zica? S-a bucurat nespus si a nadajduit sa nu o ceara nimeni. Da-mi-o. S-o duc. Va fi, precum se spune, „soarele batranetii noastre”…
Si-asa a fost: copila lumina castelul ca un soare tanar. Ivirea ei printre peretii reci, de piatra, aduse voiosie, ras, speranta.
Anii treceau. Cu timpul, fata de imparat – toti ii spuneau asa, caci doar putini stiau ca nu-i vlastar imparatesc, ci doar un biet copil gasit (si-acestia, pesemne, uitasera povestea) – fata de imparat tot mai frumoasa se facea. Doar ca putin plapanda. Desi bea apa vie intruna si doar din cupe de clestar anume slefuit pentru ea. Dar nu sorbea decat cate putin… o picatura, poate doua -si-apoi dadea potirul la o parte, a „destul”. Se minunau intruna si imparatul, si imparateasa, si slujitorii toti. Si doica… Pentru ei, apa vie era ca aerul, era licoarea fara de care n-ar fi putut o clipa vietui… Avea un gust placut, racoritor si satios. Da vise dulci si desteptari inviorate. Numai printesei nu-i placea defel. Bea cam in sila, suspina tot mai des.
Trecu astfel din nou un timp.
Intr-o dimineata, doica navali, mai palida ca marmora cea alba, in camera de somn a imparatului:
– Slavite, ma iarta, printesa e bolnava!
– Bolnava? Cum bolnava? Aseara se juca, zglobie, cu un sirag de pietre nestemate… Ochii-i luceau voiosi! Sunt doar vedenii, doica!
– Nu-s vedenii, slavite imparate! Nu-s… In zori m-am furisat la ea-n iatac sa-i schimb apa cea vie din potir…
– Si ea? Ea nu dormea?
–  Ba da. Dormea. Dar somn adanc, nesanatos, cu vise rele. Lupta din rasputeri cu cine stie ce balaur, ori strigoi, ori poate cu vreun sarpe… Am cutezat sa o trezesc. Voiam s-o scap de visul cel urat… si-atunci, cand s-a trezit…
– Hai, spune!
– Avea privire rosie si pe obraji suvoi de lacrimi…
– Lacrimi?!… Lacrimi?! Cu neputinta, doica…
–  Ba da, imparate! Lacrimi… stiu bine ca la noi in Tara Pietrei, doar oamenii batrani, pe moarte, si doar copiii ce se nasc de timpuriu au lacrimi in ochi… si totusi, copila noastra, imparate, plangea, – piange si-acum -, cu lacrimi mari. Obrazul ii e galben. Sub ochi are un fel de cercuri vinete-albastre. Fruntea ei, atat de racoroasa de obicei, acum e incinsa. Ma tem ca nu stiu ce sa-i fac. Ce sa fac, imparate?
– Cheama vraciul!
– Vraciul?! A imbatranit, stapane, si nu se mai arata. Doar au trecut atati amar de ani de cand, in Tara Pietrei, nimeni n-a mai fost bolnav. Nu-i cere nimeni sfatul si nici vreun leac. Le-au uitat.
– Lasa vorba, doica. Adu-I degraba.
– De unde, imparate? Sta doar cu nasu-n carti… Ascuns prin cine stie ce ungher…
– Adu-I din carti, din vreun ungher, de unde stii, dar adu-!! Cutreiera batrana doica prin toate pivnitele adanci ale
castelului. Cerceta ungherele cu carti tocite, in care odihneau paianjeni cat o nuca; se strecura prin locurile tainice, de veghe, dar nu gasi decat festilele arzand si cate un liliac speriat.
Intr-un tarziu, cu deznadejdea-n suflet, batrana doica alerga spre vestitorii cocotati pe turnuri, rugandu-i sa-l caute, prin glasul goarnei sau din goana calului, pe vraci. Si sa-l aduca la castel.
Si se pornira vestitorii sa caute in toata mandra imparatie a pietrei pe vraciul cel uitat de timp. Imparatul albea, vazand cu ochii. Copila era rau bolnava si leacul impotriva bolii ei doar – poate – vraciul cel batran era in stare sa-l afle in vreo carte. Dar vraciui – ia-l de unde nu-i!
In cea de-a treia zi de cautari, tarziu, spre seara, venira vestitorii fara vraci.
– Ei, n-ati aflat? Tot nu?! De trei zile si trei nopti cutreierati imparatia! Si tot nu l-ati gasit? Soldati netrebnici! Un biet batran ascuns prin cine stie ce ungher! Atata v-am cerut: sa mi-l aduceti!

Vestitorii, smeriti, taceau, cu barbile-n pamant.
Deodata ca treziti din toropeala, se dadura-n laturi, izbiti parca de-un val. La capatul salii tronului, in usa tronului, in usa aurita, statea batranul vraci.
–  Cine mi te-a adus? Care fiinta binecuvantata? tuna imparatul.
– Venit-am singur, imparate. Intr-un rastimp, pe cand ma intorceam dintr-o plimbare am auzit prin glasul goarnei, ca fiica voastra e bolnava… si am venit. As vrea s-o vad…
–  S-o vezi? Atata doar? S-o vezi si s-o faci bine, asta-ti cer, batrane vraci! Haide cu mine! Copila-i in iatac! Zace de-o saptamana ca o moarta. Binecuvantat sa fii ca ai venit! Si, de-o vei face sanatoasa, a ta e-aripa dreapta a castelului!
Pomira-n sus, pe scara-melc din piatra albastra.
Sus, in iatac, printesa dormea dusa pe patul alb ca gheata.
Simtind ca imparatul venise la capataiul ei, copila tresari. Pleoapele i se zbatura, de parca ochii ei ca noaptea ar fi dorit sa zboare singuri dincolo de fereastra. Ii deschise mari.
– Mda, zise vraciul. Copila are ochii negri…
– Si asta-i rau? sopti imparatul.
– Nu-i rau. Nu-i. E doar ciudat. Nu prea aduce chipul ei cu cel al copilelor din tara asta… A adormit din nou… Ce somn ciudat! Aduce mai degraba a sfarseala… Cati ani sa aiba?
– Vreo… saisprezece… cred…
– Cum? Nu stiti cu siguranta? Ce vreti sa spuneti, slavite imparate?
– Eh, e-o poveste veche… Ca vraci a-toate-stiutor ar trebui s-ostii…
– O stiu, recunoscu in soapta vraciul…
– O stii? Cu-atat mai bine. Atunci sa-mi afli leacul bolii ei.
– Nu-i prea usor, slavite imparate. Invatatura mea e buna doar pentru fiintele nascute-n Tara Pietrei…
– Si-atunci?!
– Ma duc sa cercetez prin cartile stravechi.
– Nu-i timp! Copila e pe moarte! – Ba nu! Are doar fierbinteala si o sfarseala de parc-ar fi zacut un an… Dar nu-i pe moarte… nu-i… Nu vad vreun semn… Semnul mortii, la toti cei inca vii, e-acelasi, il stiu. Am mai vazut copii murind. Dar pe fruntea copilei semnul acesta nu-i.
Porni degraba vraciul inspre coliba lui din subpamant. Avea acolo zeci de carti cu invataturi stravechi. Se intoarse intr-un tarziu intampinat de doica:
– Grabeste pasul, vraci batran! Stapanul si-a iesit din minti! Copila-i stravezie! Eu zic ca da sa moara!
Veni si imparatul, napraznic ca furtuna:
– Ei, intreba imparatul. Lipsesti de-atatea ceasuri. Ce leac gasit-ai, vraci batran?
– Nu mare lucru, slavite imparate. Atata doar ca pe domnita ar vindeca-o o mare, o nestiuta, inca, bucurie. Ce fel de bucurie, nu stiu. Atata scrie in cartile stravechi: „o bucurie nestiuta inca…”
Dadu porunca imparatul, asadar, ca: „Fiecine, de neam domnesc sau de neam marunt, doreste sa-i aduca in dar printesei o bucurie mare, nestiuta inca, sa porneasca pe data la castel! Cu dar de pret sau dar neinsemnat sa se infatiseze grabnic, in sala aurita a tronului. Iar imparatul, preaslavit, se prinde sa-l rasplateasca imparateste.”
Si astfel, prin zeci de vestitori, se raspandi in imparatie zvonul ca printesa e bolnava, ca doar o bucurie mare, o bucurie adevarata ar fi in stare sa o faca sanatoasa iar. S-o faca sa traiasca.
Ceasurile treceau greu. Sala tronului ticsita de curteni lucea-n lumina sutelor de lumanari infipte in sfesnice de argint.
Pe tron, batranul imparat si imparateasa plangeau incet, fara de lacrimi. In jilt de piele galbena, alaturea de ei, printesa, galbena si ea, parea ca doarme. Pe trepte, la picioarele printesei, doica pandea cu deznadejde spre usa aurita. Dar nimeni nu venea.
Deodata, perdelele se involburara. Usa rabufni, plesnita-n laturi de un vant napraznic, navalit de-afara.
Curtenii se infiorara:
– Ce vant ciudat! Starnit ca din senin!
– Si chiar in sala tronului!
– Ferestrele-s inchise? Ce-i cu furtuna asta starnita fara veste? Se schimba oare vremea? tuna imparatul, tresarind.
– Sa nu va temeti, imparate… Sunt Omul-de-Vant, din vant tesut, si tocmai de-aceea… nevazut!
Glasul venea de pretutindeni, din tavan, de prin perdele, ba si din podeaua din marmora ca gheata. Dar de vazut, nu se vedea nimic. De parca ar fi vorbit un card de ganduri.
Glasul mi-l stiti, mai spuse omul nevazut, Omul-de-Vant… si-ntr-adevar glasul le era stiut. Cant pe la voi prin curti in serile de iarna… si uneori in hornuri, vestind ca vin ingheturi mari… Acuma insa nu despre-ngheturi este vorba… M-am pornit din varful muntelui adus de stirea ca printesa e bolnava…
–  Si i-ai adus cumva un dar de bucurie? se inviora imparateasa vorbind spre Nimeni.
– Da, i-am adus. E-un dar umil, slavita-mparateasa… Un fluier…
– Un fluier?! se minuna imparatul.
– Un fluier?! murmurara neincrezatori curtenii.
– Un fluier, da, dar nu-i un fluier ca oricare. Cioplit e chiar de mine din piatra stravezie. De canti din el, auzi suspinul Muntelui.
–  Atunci canta din fluier, Om-de-Vant si adu-i fetei mai aproape suspinul muntelui.
Ivit ca din senin si asezat pe-o mana nevazuta, in fata tuturor, fluierul din piatra stravezie sticlea ca apa de izvor peste care, in noptile de vara, curge luna.
–  Ea nu stie ce-i muntele. N-a fost nicicand plecata din castel. Poate s-o bucura s-auda cum suna glasul inaltimilor. Canta, Omule-de-Vant, canta din fluier!
Canta un timp Omul-de-Vant. Suspinul muntelui se furisa printre curteni. Era un cantec trist despre singuratate.
Se facu apoi o liniste adanca. Imparatul, imparateasa, doica, Omul-de-Vant, toti curtenii asteptau un semn, oricat de mic, de la Printesa… Dar linistea statea intreaga. In jiltul galben, printesa nici nu tresarise.
– O, doamne, nici n-a tresarit! de parca nici nu mai aude!… Printesa! Macar o vorba spune-i Omului-de-Vant. Macar un „multumesc”! Printesa! Doamne, copila nu raspunde! Poate ca doarme, nadajdui imparateasa.
– Nu doarme, slavita imparateasa. Printesa e bolnava. Ma doare sufletul, credeti-ma, vazand ca n-am putut s-o vindec pe Printesa. Oricum, eu fluierul i-l las si ii urez sa se insanatoseasca grabnic si cu totii sa jucam…
– iti multumesc din inima, Om-de-Vant, grai imparatul. Te du cu bine! De va fi nunta, negresit sa vii sa canti din fluier! S-o bucura macar atunci.
– Ramaneti, dar, cu bine, mai zise o data glasul cel venit de pretutindeni.
Usile rabufnira iara, plesnite-n laturi. Un vant buimac se rasuci prin sala tronului si apoi fugi. Usile grele, aurite, venira, lenese, la loc. Perdelele se linistira. Lumina galbena a lumanarilor paru mai dreapta.
Omul de Vant plecase, la fel de nevazut precum venise. Pe perna galbena de catifea, asezata la picioarele printesei, fluierul lucea stins, prinzand in el suspinul muntelui.
Dupa un timp, de nimenea vestit se infatisa Omul-de-Apa.
–  Sunt Omul-de-Apa. Vin de pe mari si rauri. Am auzit, stand cocotat pe-un val, ca fiica voastra este rau bolnava si i-am adus un dar, nadajduind s-o faca sanatoasa, lata-l!
– Ce-i minunatia asta, Omule-de-Apa, minunea asta ce-i? striga imparatul.
– Vederea imi raneste! Sclipeste ca un giuvaer! se bucura imparateasa.
Curtenii incremenira:
– O fi o piatra scumpa! Nu, ca-i prea mare! Nu poate fi o piatra! Vreun ciob din smaltul lunii?
– Vreo nestemata gasita-n apa marii? facu doica.
– E o oglinda, slavita-mparateasa. Cioplita chiar de mine dintr-o scoica uriasa si argintata tot de mine cu argint din cel mai scump, din cel ce se gaseste doar in pesterile ascunse ale marii. M-am gandit ca, poate, privindu-se in ea, zarindu-si chipul gingas, printesa se va bucura… Nu are nimeni pe lume oglinda ca aceasta, l-am facut si un maner. De-argint. Priviti-I. E rotunjit cu pietre de margaritar.
– Fie-ti gandul binecuvantat, Om-de-Apa, si pasul cel grabit, pasul ce te-a adus aici, binecuvantat si el sa fie… Doica, ia oglinda si aseaz-o in mainile printesei, mai spuse imparatul.
Doica facu intocmai.
– Hai, tine-o de maner. Printesa nu se impotrivi.
– A luat oglinda! S-a privit! sopti imparateasa.
– Nici frumusetea ei, zarita in oglinda, n-o-nvioreaza, slavite imparate, zise doica.
Oglinda alunecase pe perna galbena de catifea, alaturea de fluier.
Printesa zacea in jilt, cu pleoapele lasate.
– Ce ne facem, doico? suspina imparatul. Se lasa seara. Printesa-i stravezie. Puterea ei se subtiaza. Omule-de-Apa, bunule, darul tau e minunat, ma tem insa ca vine cam tarziu.
–  Nespus de rau imi pare ca nu va sunt de ajutor, ofta Omul-de-Apa. oricum, scoica-oglinda i-o las in dar printesei si, cand s-o face sanatoasa, frumosu-i chip sa-i para o minune! Ramaneti toti cu bine! Printesa, sanatate!
Pleca Omul-de-Apa abatut, topindu-se in boarea intunecata a serii.
Prin sala tronului, imparatul umbla de colo-colo, frangandu-si mainile si incercand sa prinda urma nadejdii ce fugea din el:
– De ce taceti, curteni?
Curtenii taceau, intr-adevar. Nu stiau pe cine si ce asteapta.
Deodata, sala tronului se intuneca de parca s-ar fi abatut peste castel un nor cat o padure si odata cu intunericul, un falfait trecu suvoi printre perdele.
in usa aurita statea un vultur urias.
Purta in cioc un fel de nestemata, ca un inel cioplit din luciu colorat. Inelul scapara cand rosu, cand albastru, cand violet, candgajben.
Impins de o speranta mica, imparatul iesi inainte:
– Fii bun sosit, marite vultur, la castel!… Auzit-ai, precum vad, ca fiica noastra e bolnava?
–  Am auzit, slavite imparate, si am venit, trimis a! Omului-de-Aer. El m-a impins pe-aripa vantului de seara si i-a trimis printesei voastre-n dar ast Pui-de-Curcubeu.
– Un Pui-de-Curcubeu? se minunara toti curtenii. – Un Pui-de-Curcubeu? striga imparatul si sprancenele-i tresarira in sus ca niste mici tufise prin care zboara vrabii.
–  Un Pui-de-Curcubeu, precum v-am spus, slavite imparate. Stiu, e un dar nemaivazut. Omul-de-Aer s-ar bucura s-o poata ajuta pe fata.
– E-un dar nemaivazut, intr-adevar, surase imparateasa. Cum poate stii, marite vultur, in tara noastra, Tara Pietrei, curcubee nu-s. Cat despre Pui-de-Curcubeu… nici pomeneala!
–  Doico, trezeste-o pe printesa, tuna imparatul. Si tu, imparateasa, aseaza curcubeul-pui aici, pe perna galbena de catifea, alaturea de fluier si de oglinda-scoica. Ei, te-ai trezit, printesa?… Printesa?
Dar printesa sta cu pleoapele lasate, albe, ca unii pui de vrabie cand dau sa moara.
O clipa doar i se zarise lumina neagra a ochilor. Apoi privirea-i disparu sub pleoape.
– Grea boala-i asta, a fiicei noastre, sarmana mea imparateasa, ofta imparatul. O boala ce se vindeca arar. Avea dreptate vraciul: arar si doar cu bucurii. Dar oare ce-o mai bucura pe ea? ^
in sala tronului linistea era adanca. Locul parea pustiu. Curtenii se rarisera. Noaptea pandea afara, neagra, dincolo de ferestre, de parca ar fi vrut sa navaleasca in castel. Vulturul cenusiu fosni din aripi.
– Ma duc, slavite imparate. Afara-i noapte. Omul-de-Aer ma asteapta pe un nor rotund sa-i duc o veste buna. Vestea i-o duc, dar buna nu-i. Printesa-i rau bolnava. Darul, curcubeul-pui i-l las aici, pe perna galbena de catifea. De s-o intrema printesa, mai tarziu, sa il anine pe un lant de argint si sa-l aseze in lada ei de zestre. Omul-de-Aer s-a jurat ca nu-i pe lume decat un singur Pui-de-Curcubeu. Acesta. El l-a gasit pe-un varf de munte, pierdut de mama lui. Si l-a pastrat. Acum e-al ei.
Vulturul cenusiu se duse.
Zbura departe, peste poarta aurita, lasand in urma zbaterea perdelelor de purpura si sala tronului incremenita in tacere.
Printesa, in jiltul ei, parea ca-si doarme ultimul ei somn.

Imparatul veghea alaturi de doica. Parea de piatra, din cauza durerii.
– Copila, ma auzi? sopti dupa un timp batranul imparat. Curtenii au plecat… s-au dus, somnul cel greu sa nu ti-l tulbure… E poate ultimul… Imparateasa s-a culcat si ea. E doborata de durere. Doar doica, draga, si cu mine mai veghem la capataiul tau. M-auzi?
–  Se duce, imparate, suspina doica. Nu te-aude si n-o sa-ti mai raspunda. E prada somnului adanc… Obrazul de culoarea lunii e rau prevestitor… Sa mai aduc un sfesnic… Si inca unul… Lumanarile s-au stins aproape toate.
– Ce liniste ciudata! Si ce noapte rece, se infiora imparatul peste un timp. Doico, ma simt ca-ntr-un mormant.
– Auzi? Auzi, slavite? striga deodata doica. Rasuna pasi! Usori, ce-i drept, ca falfaitul aripilor de fluturi.
imparatul se sperie putin. Dar il cuprinse o nadejde:
– Se intoarce oare vulturul?
– Sunt eu… si nu sunt vultur. Sunt un om. Omul-de-Camp! in prag se aratase, poleit de lumina lumanarilor infipte in
sfesnice de-argint, un mos. Slab, garbovit, zbarcit, cu barba alba suvoind pana la pamant. Avea toiag si opinci si mirosea a fan. Dar cei din Tara Pietrei nu stiau ce-nseamna fanul.
– Omul-de-Camp? spuse imparatul, adunandu-si vorbele cu greu. Se temea ca aratarea sa nu fie vis, vis paclos tesut din spaima de-a o pierde pe printesa. Totusi, nadejdea il imboldi sa creada ca mosul nu-i de vis, ci ca-i aevea, venit in miez de noapte la castel. Omul-de-Camp, spui?! Si ce te-aduce pe la noi?
– Boala printesei, slavite imparate. Am auzit de boala asta si-am venit cu gand s-o vindec. Lasati-ma s-o mangai pe obraz.
– S-o mangai?! sari doica.
– Pe obraz?! se minuna imparatul. Nu vezi ca-i adormita?
– Ba vad, slavite imparate, dar as dori sa o trezesc. Paimele mele miros a ploi si a ape de prin alte parti si-a fan. Voi nu stiti ce e fanul! As vrea sa o trezesc. Caci i-am adus un dar.
– Un dar? Un dar de bucurie? nadajdui imparatul.
– intocmai, slavite imparate. Asa doresc, sa fie un dar de bucurie, menit s-o faca pe printesa sanatoasa. – Auzi, printesa? striga doica. Mosneagul i-a adus un dar! Trezeste-te!
– Trezeste-te, copila, sopti imparatul insufletit de nadejdi. Printesa statea in jilt, parca adormita pentru totdeauna.
Bratele-i subtiri lunecasera in laturi, ca aripile unui fluture inecat.
– Lasati-ma sa o mangai pe obraz…
Cu palmele-i batatorite Omul-de-Camp atinse usor, ca intr-o adiere, obrazul galben al printesei. Pe nesimtite, pleoapele copilei stravezii se ridicara.
– Copila are ochii negri, sopti cu bucurie mosul. Stiam…
– Stiai?! se minuna imparatul. Cum de stiai? imparatul fu cuprins de-o banuiala, dar mosul nu raspunse.
–  Doamne, plange! Copila plange, imparate! mai spuse doica suspinand.
–  Da, plange, suvoi de lacrimi limpezi… acesta-i semnul bolii ei. Acesta – si-o sfarseala ca de moarte, spuse mosul.
– intocmai, sufla doica. Din toate stii cate ceva, de parc-ai fi un vraci. Nu cumva esti un vraci, si-ti spui Omul-de-Camp?
Mosul isi mai trecu o data usor palmele batatorite, ce miroseau a camp, a fan si-a ploi, peste obrazul galben al printesei.
–  Printesa, nu mai plange! Priveste-ma o clipa… Vin de departe, din tara in care te-ai nascut… Tu ai uitat-o… Nici n-o stii prea bine! Erai atat de mica! E-o tara verde, cuprinsa intre paduri si pajisti…
– Paduri? facu imparatul.
– Pajisti? se minuna doica.
– Paduri si pajisti, surase mosul. Voi, cei din Tara Pietrei, nu stiti nimic din toate astea… Dar ea! Priviti-o! A tresarit! Printesa, iata darul meu din tara de departe. L-am invelit intr-o naframa alba.
– Priveste, doica, ce i-a adus mosneagul!
–  …O pulbere cam groasa, neagra, umeda, lucioasa… baigui doica.
– Acesta-i darul tau, Om-de-Camp? tuna imparatul simtind ca biata lui nadejde fuge-n laturi.
– Da, acesta-i darul meu, slavite imparate. E dar de pret. Nu se cuvine sa spun eu, dar darul asta-i datator de viata. La fel ca apa vie de la voi, si totusi altfel… Hraneste deopotriva si oamenii, si iarba, si florile, si padurile. Din el se-nalta graul, din el izvoarele tasnesc si nestematele in trupul lui se-ascund. Sangele eroilor in el se risipeste. Iar mortii, in tara mea, in tara ei, in el coboara. Pamant, acesta-i darul meu, printesa. Un bulgar de pamant!

Trezita ca din vis, copila-si cufunda obrazul in naframa alba: bulgarele de pamant mirosea a flori, a iarba, a zbor de pasari, a grau si-a buruieni din cimitirele stravechi.
–  iti multumesc din suflet, Om-de-Camp. Viata mea se-ntoarce o data cu venirea ta!
… Printesa vorbea pentru intaia oara, dupa zile si saptamani de chin. Gbsul ii era iarasi limpede si ochii mari si negri luceau altfel decat pana acum.
–  la bulgarele acesta de pamant, mai spuse mosul, stropeste-l des cu apa rece si vei vedea cum intr-o zi, nu prea curand, din el se vor ivi fire de iarba. Si-apoi, cu-ncetul flori. Si mai apoi, Padurea va fosni. Florile presimt padurea. Apoi veni-vor graul, si pomii roditori. Vor inflori caisii, merii.
–  O cat iti multumesc, Om-de-Camp! Abia astept s-aud padurile fosnind, spuse printesa si incepu, cu degete subtiri, sa sfarme bulgarele de pamant si sa-l resfire-n glastra.
– Din inima-ti doresc, printesa, sa le-auzi… Si tara ta de piatra sa o prefaci, cu-ncetul, in gradina. Ca sa domnesti, imparateasa, nu peste pietre inghetate, ci peste holde vii. Vedeti, slavite imparate? Copila e iarasi sanatoasa. Nu trupul ii era bolnav, ci sufletul. De dor.
–  Dor? Ce-i asta „dor”? sarira imparatul si doica intr-un singur glas.
–  Voi, cei din Tara de Piatra, nu puteti sti ce-nseamna. E-o boala grea. Nu doare, dar te mistuie. Printesa e nascuta in Tara de Pamant… Ea stie ce-i sfarseala asta cu un singur leac. Poate ca odata, intr-un ceas de liniste, inconjurata de paduri, va povesti chiar ea, printesa, ce fel de chin e asta, dorul.
Atat mai spuse mosul si-apoi se resfira, ca bulgarele de pamant zvarlit in graba peste mormantul unui pui de randunica.