Erau odata intr-un sat doi frati, si amandoi erau insurati. Cel mai mare era harnic, grijuliu si chiabur, pentru ca unde punea el mana punea si Dumnezeu mila, dar n-avea copii. Iara cel mai mic era sarac. De multe ori fugea el de noroc si norocul de dansul, caci era lenes, nechitit la minte si nechibzuit la trebi; s-apoi mai avea si o multime de copii! Nevasta acestui sarac era muncitoare si buna la inima, iar a celui bogat era pestrita la mate si foarte zgarcita. Vorba veche: „Tot un bou s-o belea”. Fratele cel sarac – sarac sa fie de pacate! – tot avea si el o pereche de boi, dar colè: porumbi la par, tineri, nalti de trup, teposi la coarne, amandoi cudalbi, tintati in frunte, ciolanosi si grosi, cum sunt mai buni de injugat la car, de iesit cu dansii in lume si de facut treaba. Dar plug, grapa, teleaga, sanie, car, tanjala, carceie, coasa, hreapca, tapoi, grebla si cate alte lucruri ce trebuiesc omului gospodar nici ca se aflau la casa acestui om nesocotit. Si cand avea trebuinta de asemene lucruri, totdeauna supara pe altii, iara mai ales pe frate-sau, care avea de toate. Nevasta celui bogat de multe ori facea zile fripte barbatului, ca sa-l poata descotorosi odata de frate-sau. Ea zicea adeseori:

– Frate, frate, dar pita-i cu bani, barbate.
– Apoi, da, mai nevasta, sangele apa nu se face. Daca nu l-oi ajuta eu, cine sa-l ajute? Nevasta, nemaiavand incotro, tacea si inghitea noduri. Toate ca toate, dar carul sau era de haimana. Nu treceau douatrei zile la mijloc, si se trezea la usa ei cu Danila, cumnatusau, cerand sa-i imprumute carul: ba sa-si aduca lemne din padure, ba faina de la moara, ba capiti din tarina, ba multe de toate.
– Mai frate, zise intr-o zi cel mai mare istuilalt; mi-e lehamite de fratia noastra!… Tu ai boi, de ce nu-ti inchipuiesti s-un car? Al meu l-ai harbuit de tot. Hodorog! incolo, hodorog! pe dincolo, carul se strica.  S-apoi, stii vorba ceea: „Da-ti, popa, pintenii si bate iapa cu calcaiele”.
– Apoi, da, frate, zise istalalt, scarpinandu-se in cap, ce sa fac?
– Ce sa faci? Sa te-nvat eu: boii tai sunt mari si frumosi; ia-i si-i du la iarmaroc, vinde-i si cumpara altii mai mici si mai ieftini, iar cu banii ramasi cumpara-ti si un car, si iaca te-ai facut gospodar.
– Ia, stii ca nu m-ai invatat rau? Asa am sa fac.

Zicand aceste, se duce la dansul acasa, isi ia boii de-o funie si porneste cu ei spre targ. Dar, cum am spus, omul nostru era un om de aceia caruia-i manca cainii din traista, si toate trebile, cate le facea, le facea pe dos. Targul era cam departe, si iarmarocul pe sfarsite. Dar cine poate sta impotriva lui Danila Prepeleac? (ca asa ii era porecla, pentru ca atata odor avea si el pe langa casa facut de mana lui). El tufleste cusma pe cap, o indeasa pe urechi si habar n-are: „Nici nu-i pasa de Nastasa; de Nichita, nici atata”. Mergand el cu Duman si Talasman ai sai, tot inainte spre iarmaroc, tocmai pe cand suia un deal lung si traganat, alt om venea dinspre targ cu un car nou, ce si-l cumparase chiar atunci si pe care il tragea cu mainile singur, la vale cu proptele si la deal cu opintele.

– Stai, prietene, zise ist cu boii, care se tot smunceau din funie, vazand troscotul cel fraged si mandru de pe langa drum. Stai putin cu carul, c-am sa-ti spun ceva.
– Eu as sta, dar nu prea vrea el sa steie. Dar ce ai sa-mi spui?
– Carul dumitale parca merge singur.
– D-apoi… mai singur, nu-l vezi?
– Prietene, stii una?
– Stiu daca mi-i spune.
– Hai sa facem treampa; da-mi carul, si na-ti boii. Nu vreau sa le mai port grija in spate: ba fan, ba ocol, ba sa nu-i manance lupii, ba de multe de toate… Oi fi eu vrednic sa trag un car, mai ales daca merge singur.
– Suguiesti, mai omule, ori ti-e intr-adins?
– Ba nu suguiesc, zise Danila.
– Apoi dar, te vad ca esti bun mehenghiu, zise cel cu carul; m-ai gasit intr-un chef bun; hai, noroc sa dea Dumnezeu! Sa-ti aibi parte de car, si eu de boi!
 
Apoi da carul, isi ia boii, pleaca pe costisa intr-o parte spre padure si se cam mai duce. Istalalt, adica Danila, zice in gandul sau: „Taci, ca-i cu buche; l-am potcovit bine! De nu cumva s-ar razgandi; dar parca nu era tigan, sa intoarca.” Apoi isi ia si el carul si porneste tot la vale inapoi spre casa.
– Aho! car nebun, aho! Cand te-oi incarca zdravan cu saci de la moara, ori cu fan din tarina, atunci sa mergi asa! Si cat pe ce, cat pe ce sa nu-l ia carul inainte. Dar de la o vreme valea s-a sfarsit si s-a inceput un deal; cand sa-l suie la deal, suie-l daca poti!… Harti! incolo, scarti! incolo, carul se da inapoi.
– Na! car mi-a trebuit, car am gasit! Apoi cu mare greu hartoieste carul intr-o parte, il opreste in loc, se pune pe protap si se asterne pe ganduri.
– Ma!… asta inca-i una! De-oi fi eu Danila Prepeleac, am prapadit boii; iar de n-oi fi eu acela, apoi am gasit o caruta… Ba e Prepeleac, ba nu-i el… Cand iaca un om trecea iute spre targ c-o capra de vanzare.
– Prietene, zise Danila, nu mi-i da capra ceea, sa-ti dau carul ista?
– Apoi… da… capra mea nu-i de cele saritoare, si-i buna de lapte.
– Ce mai la deal, la vale! buna, ne-buna, na-ti carul si da-mi-o!

Cela nu se pune de pricina, da capra si ia carul. Apoi asteapta pana vin alte care, de-l leaga dinapoia lor, si se duce in treaba lui spre casa, lasand pe Danila gura casca tot pe loc.
– Bun, zise Prepeleac. Ia, pe ist cu capra stiu incaltea ca bine l-am boit! Ia apoi si el capra si porneste iar spre targ. Dar capra tot capra; se smuncea in toate partile, incat ii era acum lehamete de dansa.
– De-as ajunge mai degraba in targ, zise Prepeleac, ca sa scap de raia asta. Si, mergand el mai departe, iaca se intalneste c-un om ce venea de la targ c-o gasca in brate.
– Bun intalnisul, om bun! zise Danila.
– Cu bine sa dea Dumnezeu!
– Nu vrei sa facem schimb? sa-ti dau capra asta si sa-mi dai gasca.
– N-ai nimerit-o, ca nu-i gasca, ci-i gansac; l-am cumparat de samanta.
– Da, da-mi-l, da-mi-l! ca-ti dau si eu o samanta buna.
– De mi-i da ceva adaos, poate sa ti-l dau; iara de nu, norocul gastelor de-acasa; ca are sa faca un otrocol prin ele, de s-a duce vestea! In sfarsit, dur la deal, dur la vale, unul mai da, altul mai lasa, si Prepeleac marita capra! Apoi insfaca gansacul si pleaca tot inainte spre targ. Cand ajunse in targ, gansacul, dorit de gaste, tipa cat il lua gura: „ga, ga, ga, ga!”

„Na! c-am scapat de dracul si am dat peste tata-sau: acesta ma asurzeste! Las’ ca te insor eu si pe tine acusi, mai buclucasule!”  Si, trecand pe langa un negustor cu pungi de vanzare, da gansacul pe-o punga de cele pe talger si cu baierile lungi, de pus in gat. Ia el punga, o suceste, o invarteste s-apoi zice:  „Na-ti-o franta, ca ti-am dres-o! Dintr-o pereche de boi de-a mai mare dragul sa te uiti la ei am ramas c-o punga goala. Mai! mai! mai! mai! Doar stiu ca nu mi-i acum intaiasi data sa merg la drum; dar parca dracul mi-a luat mintile!” Mai sede el cat sede de casca gura prin targ, s-apoi isi ia talpasita spre casa. Si, ajungand in sat, se duce drept la fratesau, ca sa-i duca bucurie.

– Bine v-am gasit, badita!
– Bine-ai venit, frate Danila! Da’ mult ai zabovit la targ!
– Apoi da, badita; m-am pornit cu graba si m-am intalnit cu zabava.
– Ei, ce veste ne mai aduci de pe la targ?
– Ia, nu prea buna! Bietii boisorii mei s-au dus ca pe gura lupului.
– Vro dihanie a dat peste dansii, ori ti i-a furat cineva?
– Ba! I-am dat eu singur cu mana mea, badita. Apoi spuse din capat toata intamplarea, pe unde-a fost si ce-a patit; iar la urma urmelor zise:
– S-apoi, ce mai atata vorba lunga, dintr-o pereche de boi m-am ales c-o punga; s-apoi si asta pute a pustiu, badita draga.
– Ma! da, drept sa-ti spun, ca mare natarau mai esti!
– Apoi da!… badita! pan-aici, toate-au fost cum au fost, da’ de-acum am prins eu minte… Numai ce folos? Cand e minte, nu-i ce vinde; cand e branza, nu-i barbanta. Iaca iti dau dumitale punga asta, ca eu n-am ce face cu dansa. Si te mai rog de toti dumnezeii sa-mi imprumuti macar o data carul cu boii, s-aduc niste lemne din padure la nevasta si la copii, ca n-au scanteie de foc in vatra, sarmanii! s-apoi, ce-a da Dumnezeu! cred ca nu te-oi mai supara.

– Ptiu! ma! zise frate-sau, dupa ce l-a lasat sa sfarsasca. Se vede ca Dumnezeu a umplut lumea asta cu ce-a putut. Iaca-ti mai dau o data carul, dar asta ti-a fi cea de pe urma.
Lui Danila atata i-a trebuit. Ia acum carul cu boii fratinesau si porneste. Cum ajunge in padure, chiteste un copac care era mai mare si trage carul langa el; fara sa dejuge boii, incepe a taia copacul, ca sa cada in car deodata. Trebi de ale lui Danila Prepeleac! Bocaneste el cat bocaneste, cand parrr! cade copacul peste car de-l sfarma si peste boi de-i ucide! „Na! ca facui pacostea si fratine-meu! Ei, ei, acum ce-i de facut?… Eu cred ca ce-i bine, nu-i rau: Danila face, Danila trebuie sa desfaca. Ma duc sa vad, n-oi putea smomi pe frate-meu sa-mi imprumute si iapa, sa fug apoi cu ea in lume, iar copiii si nevasta sa-i las in stirea Celui-de-sus.”

Asa zicand, porneste si, mergand prin padure, s-a ratacit. Dupa multa truda si buimaceala, in loc sa iasa la drum, da de-un helesteu si, vazand niste lisite pe apa, zvarrr! cu toporul intr-insele, cu chip sa ucida vro una s-o duca peschin fratinesau… Dar lisitele, nefiind chioare, nici moarte, au zburat; toporul s-a cufundat, si Prepeleac a ramas batand in buze. „Ma!… ca rau mi-a mai mers astazi! Ce zi pocita! Se vede ca m-a luat cineva din urma!” Apoi da din umeri si porneste; mai merge el cat merge, pana ce, cu mare greu, gaseste drumul. Apoi o ia la papuc si hai, hai! hai, hai! ajunge in sat, la frate-sau, si pe loc carpeste o minciuna, care se potrivea ca nuca in perete.
– Frate, mai fa-mi un bine si cu iapa, ca sa man boii de calare: in padure a plouat grozav, si s-a facut o mazga s-un ghetus, de nu te mai poti de fel tinea pe picioare.
– Ma! zise frate-sau, se vede ca tu ai fost bun de calugarit, iar nu de trait in lume, sa necajesti oamenii si sa chinuiesti nevasta si copiii! Haiti! lipsesti dinaintea mea si du-te unde-a dus surdul roata si mutul iapa, ca sa nu mai aud de numele tau!

Iapa! Las’ pe Danila, ca stie el unde-a duce-o: sa-si ia iertaciune de la boi si ziua buna de la car. Apoi iese pe usa, pune mana pe iapa si pe-o secure, si tunde-o! Cand se trezeste frate-sau, ia iapa daca ai de unde! Prepeleac era tocmai la helesteul din padure, sa caute toporul. Aici ii trasni in cap lui Danila ca el ar fi bun de calugar, dupa vorbele fratine-sau.
– Am sa durez o manastire pe pajistea asta, de are sa se duca vestea in lume, zise el. Si deodata se si apuca. Face mai intai o cruce s-o infige in pamant, de inseamna locul. Apoi se duce prin padure si incepe a chiti copacii trebuitori: ista-i bun de amanare, cela de talpi, ista de grinzi, cela de tumurugi, cela de costoroabe, ista de toaca; si tot asa dondanind el din gura, iaca se trezeste dinaintea lui c-un drac ce iesise din iaz.
– Ce vrei sa faci aici, mai omule?
– Da’ nu vezi?
– Stai, ma! nu te-apuca de nazbutii. Iazul, locul si padurea de pe-aici sunt ale noastre.
– Poate-i zice ca si ratele de pe apa sunt ale voastre, si toporul meu din fundul iazului. V-oi invata eu pe voi sa puneti stapanire pe lucrurile din lume, cornoratilor!

Dracul, neavand ce-i face, hustiuliuc! in iaz si da de stire lui Scaraoschi despre omul lui Dumnezeu, cu naravul dracului. Ce sa faca dracii? Se sfatuiesc intre dansii, si Scaraoschi, capetenia dracilor, gaseste cu cale sa trimita pe unul din ei c-un burduf de bivol plin cu bani, sa-i dea pusnicului Danila, ca sa-l poata matura de-acolo.
– Na-ti, ma, bani! zise dracul trimis; si sa te carabanesti de aici; ca, de nu, e rau de tine! Prepeleac se uita la cruce, se uita la drac si la bani… da din umeri s-apoi zice:
– Aveti noroc, spurcatilor, ca-mi sunt mai dragi banii decat pusnicia, ca v-as arata eu voua! Dracul raspunde:
– Nu te pune in poara, mai omule, cu imparatul iadului; ci mai bine ia-ti banisorii si cauta-ti de nevoi. Apoi lasa banii si se intoarna in helesteu, unde gaseste pe Scaraoschi tare mahnit pentru pierderea unei comori asa de mari, cu care ar fi putut dobandi o multime de suflete. Prepeleac, in acest timp, se chitea cum ar face sa vada banii acasa la dansul.
– Bun! zise Danila. Nici asta nu se ia din drum. Tot manastiri sa croiesti, daca vrei sa te bage dracii in seama, sa-ti vie cu banii de-a gata la picioare si sa te faca putred de bogat! Pe cand se ingrijea el cum sa duca banii acasa, iaca un alt drac din iaz i se infatisaza inainte, zicandu-i:
– Mai omule! Stapanu-meu s-a razgandit; el vrea mai intai sa ne cercam puterile s-apoi sa iei banii.

„Ia, acu-i acu!” zise Prepeleac in gandul sau, oftand. Dar este o vorba: tot bogatul mintios si tanarul frumos. Danila mai prinsese acum la minte.
– Puterile? Ei, cum si in ce fel?
– Iaca cum: dintru-ntai si dintru-ntai, care dintre noi amandoi a lua iapa ta in spate si va inconjura iazul de trei ori, fara s-o puna jos si sa se rasufle, ai aceluia sa fie banii. Si cum zice, umfla dracul iapa in carca si intr-o clipa inconjura iazul de trei ori. Prepeleac, vazand atata putere din partea dracului, nu-i prea veni la socoteala, dar tot isi tinu firea si zise:
– Mai Michiduta! doar eu te credeam mai tare decat esti! Asa-i ca tu ai luat iapa in spate? Insa eu ti-oi lua-o numai intre picioare; si indata se si azvarle pe iapa si inconjura iazul de trei ori, fara sa se rasufle. Dracul atunci se mira mult de asta si, neavand ce mai zice, iscodi alta.
– Acum sa ne intrecem din fuga, zise el.
– Mai Michiduta! da’ cu mine ti-ai gasit ca poti tu sa te intreci din fuga?
– D-apoi cu cine?
– Vina incoace, sa-ti arat eu cu cine! Apoi merge impreuna cu dracul in niste porumbrei, unde vede un iepure dormind, si i-l arata.
– Vezi tu colo pe cineva ghemuit jos si mititel?
– Vad.
– Acela-i copilul meu cel mai mic. Atine-te! Si cand l-oi trezi din somn, sa te iei dupa el. Si-odata si striga: u! ta! na! na! na!…

Atunci iepurele sare, si dracul dupa el. Fug ei cat fug, si de la o vreme dracul pierde urma iepurelui. Pana acum toti radeau de Prepeleac, dar acum a ajuns sa rada si el de dracul. Pe cand Danila se tinea cu mana de inima, razand de prostia dracului, iaca si acesta se inturna gafuind.
– Ma! da’ sprinten si sprintaroi copil mai ai, drept sa-ti spun! Cand aproape-aproape sa pun mana pe dansul, i-am pierdut urma, si sa te duci, duluta!
– Seamana tatane-sau, sireicanul! zise Danila. Ei? mai ai pofta sa te intreci si cu mine?
– Ba mai pune-ti pofta-n cui!… Mai bine sa ne intrecem din tranta.
– Din tranta? Doar de ti-e greu de viata. Ma! tot am auzit din batrani ca dracii nu-s prosti; d-apoi, cum vad eu, tu numai nu dai in gropi, de prost ce esti. Asculta! Eu am un unchi batran de 999 de ani si 52 de saptamani; si de-l vei putea tranti pe dansul, atunci sa te incerci si cu mine, dar cred ca ti-a da pe nas. Zicand aceste, porneste inainte si face semn dracului cu mana, sa vina dupa el. In fundul padurii, sub niste stanci, se afla o bizunie de ursi, peste care daduse Prepeleac, umbland cateodata, ca pusnic ce se gasea, dupa vlastari salbatici si dupa zmeura. Ajungand ei aproape, Danila zise:

– Iaca locasul unchiului meu. Intra inlauntru; ai sa-l gasesti dormind in cenusa, cu nasul in taciuni. De vorbit, nu poate vorbi, ca maselele si dintii i-au cazut mai bine de o mie de ani.
Dracul, cand n-are ce face, stiti ce face… Intra inlauntru si incepe a-si purta codita cea barligata pe la nasul unchesului. Atata i-a trebuit lui mos Ursila, s-apoi las’ pe dansul! Deodata sare manios din barlog, hat! dracul subsuoara si-l strange cu atata putere, de era sa-si dea sufletul, si ochii i-au iesit afara din cap cat cepele de mari.
– Na! nu cauti, s-o gasesti, zise Danila, care privea de departe valmasagul acesta si se strica de ras. Dar nu stiu ce face dracul, ca face el ce face, si cu mare greu scapa din labele lui mos Ursila. Danila, cum vede pe drac scapat, bun teafar… se face ca-l scoate.
– Ia las’, mai omule, las’! nu-ti mai face obraz. Daca ai stiut ca ai un mos asa de grobian, pentru ce m-ai indemnat sa ma lupt cu el?
– Da’ ce? Nu ti-a placut? Hai si cu mine!
– Cu tine, si numai cu tine, m-oi intrece din chiuit; si care-a chiui mai tare, acela sa ia banii.
– Bun!… zise Danila in gand; las’ ca te-oi chiui eu! Mai Michiduta! Ia chiuie tu intai, ca sa aud cum chiui.

Atunci dracul se craceste c-un picior la asfintit si cu unul la rasarit, s-apuca zdravan cu mainile de tortire cerului, casca o gura cat o sura, si, cand chiuie o data, se cutremura pamantul, vaile rasuna, marile clocotesc si pestii din ele se sperie; dracii ies afara din iaz cata frunza si iarba! Si oleaca numai de nu s-a risipit bolta cerului. Danila insa sedea calare pe burduful cu bani si, tinandu-si firea, zise:
– Ma! da’ numai asa de tare poti chiui? Eu mai nu te-am auzit. Mai chiuie o data! Dracul chiuie si mai grozav.
– Tot nu te-am auzit. Inca o data!  Dracul chiuie s-a treia oara, asa de tare, de credeai ca s-a rupt ceva intr-insul.
– Acum nu te-am auzit nici atata… Asa-i c-a venit si randul meu?
– Mai asa!
– Mai Michiduta! cand oi chiui eu, ai sa asurzesti s-au sa-ti sara creierii din cap. Inteles-ai tu? Insa eu iti priesc bine, daca-i vrea sa ma asculti.
– In ce fel?
– Ia sa-ti leg ochii si urechile c-un stergar, daca vrei sa mai traiesti.
– Leaga-mi ce stii si cu ce stii, numai sa nu mor!

Atunci Danila leaga strans c-un stergar gros de calti ochii si urechile dracului, ca la baba-oarba; apoi ia o drughineata groasa de stejar in mana, caci, cat era de pusnic Danila, tot mai mult se bizuia pe drughineata decat in sfanta cruce, si pac! la tampla dracului cea dreapta, una!
– A… leu! destul! Nu mai chiui!
– Ba nu! stai, Sarsaila! tu cum ai chiuit de trei ori? Trosc! si la stanga una!
– Va… leu! destul!
– Ba nu-i destul! si-i mai trage si-n numele tatalui una!
– A…uleo! striga dracul ingrozitor, si cu ochii legati, cum era, vaicarandu-se grozav si zvarcolindu-se ca sarpele, se arunca in iaz, spunand lui Scaraoschi cele intamplate si ca nu-i de suguit cu vrajitorul acesta. Danila insa ofta din greu langa burduful cu bani si se tot framanta cu gandul ce-i de facut. Cand, iaca al treilea drac i se infatisaza inainte, c-un buzdugan strasnic de mare in mana, pe care il tranteste la pamant si zice:
– Mai omule! ia, acum sa te vad! Cine-a azvarli buzduganul ista mai tare in sus, ai aceluia sa fie banii.

„Na! Danila, zice el in gandul sau, asa-i c-ai sfeclit-o?” Dar vorba ceea: „Nevoia invata pe caraus”.
– Ia zvarle-l tu intai, mai dracule! Atunci dracul ia buzduganul de coada, si cand il zvarle, se suie asa de tare, de nu se mai vede; si abia dupa trei zile si trei nopti, cazand jos, cu mare strasnicie s-a cufundat in fundul pamantului, de s-au zguduit temeliile lumii!
– Ia azvarle-l si tu acum, zise dracul ingamfat.
– L-oi zvarli eu, nu te ingriji, dar scoate-l mai intai in fata pamantului, cum a fost si la tine. Dracul asculta si-l scoate.
– Haiti! mai repede, mai repede, ca n-am timp de asteptat…
– Mai ingaduieste putin, tartarule, ca nu te trag copiii de poale! Dracul ingaduie, caci n-are incotro. Nu trecu mult si ziua se calatori. Cerul era limpede, si luceferii sclipitori radeau la stele, iara luna, scotand capul de dupa dealuri, se legana in vazduh, luminand pamantul.

– Da’ nu-l mai zvarli, omule?
– Ba am sa-l zvarl de-acum; dar iti spun dinainte, sa te stergi pe bot despre dansul.
– De ce?
– Iaca de ce: vezi tu colo in luna niste pete?
– Le vad.
– Acolo-s fratii mei din ceea lume. Si, Doamne, mare nevoie mai au de fier, ca sa-si potcoveasca caii. Uite bine si vezi cum imi fac semn cu mana, sa le dau buzduganul ista; s-odata si pune mana pe dansul.
– Stai, nepriceputule, ca buzduganul ista il avem lasat mostenire de la stramosul nostru; si nu-l putem da nici pentru toata lumea; s-odata-i si smunceste buzduganul din mana, si fuga cu el in iaz, spunand lui
Scaraoschi ce era sa pateasca cu buzduganul. Atunci Scaraoschi, ingrijit si manios grozav, chema inaintea sa pe toata dracimea si batu din picior, strigand:
– Acum, in clipa, sa se aleaga unul dintre voi care sa mearga si sa afuriseasca pe acest proclet si vrajmas cumplit. Pe loc si vine unul inantea sa, tremurand.
– Sa traiti, marsavia-voastra! Eu ma duc sa indeplinesc nelegiuita voastra porunca.
– Mergi! si daca-i fi mester si-i izbuti, sa stii c-am sa te fac mai mare. Atunci dracul porneste c-o falca-n cer si cu una-n pamant, si intr-o clipa si ajunge la pusnicul Danila.
– Mai omule, zise dracul. Tu, cu smecheriile tale, ai tulburat toata dracimea; da’ acusi am sa te var si eu in toate grozile mortii! Hai sa ne blestemam, si care dintre noi amandoi a fi mai mester, acela sa ia banii!

S-odata si-ncepe dracul a boscorodi din gura si a descanta, ca nu stiu ce face, de-i pocneste lui Danila un ochi din cap. Saracul Prepeleac! se vede ca i-a fost scris tot el sa rasplateasca si pacatele iepei fratine-sau, ale caprei, ale gansacului logodit si ale boilor ucisi in padure. Pesemne blestemul gastelor vaduvite l-a ajuns, sarmanul! Doamne! Multe mai are de patimit un pusnic adevarat cand se departeaza de poftele lumesti si se gandeste la fapte bune!… S-apoi ce este mai gingas decat ochiul? Danila crapa de durere! dar, oricat il durea de tare, el tot isi tinu inima cu dintii si zise:
– Nu ma sperii tu cu de-alde-aceste, demon spurcat ce esti! Am sa te fac sa-ti musti mainile si sa ma pomenesti in toata viata ta!
– Da, da, nu mai dondai atata din gura si blestema si tu acum, sa te vad cat esti de mester.
– Ai sa iei burduful cu bani in spate si ai sa mergi la casa mea, caci blestemurile parintesti nu-s la mine. Inteles-ai?

Si, cum zice, incaleca si Danila pe burduf; iara dracu-i umfla in spate si zboara iute ca gandul taman la casa lui Danila Prepeleac. Copiii si nevasta lui, cand au vazut un bivol zburand pe sus, au rupt-o de fuga, inspaimantati. Danila, insa, a inceput a-i striga pe nume; si ei, cunoscand glasul lui, s-au oprit.
– Dragii tatei, baieti! Ia veniti incoace si aduceti cu voi si blestemurile parintesti! ragila si pieptenii de pieptanat calti! Baietii incep a curge toti, care dincotro, cu blestemurile parintesti in mana. Ii venise acum si lui Danila apa la moara.
– Puneti mana, copii, pe jupanul ista, si incepeti a-l blestema cum iti sti voi mai bine, ca sa-i placa si dumisale. Atunci lasa pe copii, ca si dracul fuge de dansii. Au tabarat cu totii pe dansul si l-au schingiuit dupa placul lui Danila. S-a inceput dracul a tipa cat ii lua gura; si scapand cu mare greu de mainile lor, harscait si stalcit cum era, a lasat si bani si tot si s-a dus pe urlati dupa ceilalti.
Iara Danila Prepeleac, nemaifiind suparat de nimene si scapand deasupra nevoii, a mancat si a baut si s-a desfatat pana la adanci batranete, vazandu-si pe fiii fiilor sai imprejurul mesei sale.