A fost odata un imparat, si avea un fecior; acesta, sezand la fereastra, vede o baba batrana, care venea cu tivga sa ia apa de la fantana. Ce-i vine lui, ia o piatra si aruncand-o catre fantana, nemereste drept in tivga, si aceasta se sparge; baba, care simtise de unde venise piatra isi aunca ochii la fereastra imparatului si vede pe fiul de imparat facand haz; atunci baba zise:
– Pana nu vei gasi cele trei rodii aurite, sa nu te insori, dragul mamii; si se intoarse acasa trista si fara tivga si fara apa. Fiul de imparat, auzind acest blestem, statu, si dupa ce se gandi mult timp la rodiile aurite, se aprinse dorinta in el de a le vedea si de a le avea; deci se duse la tatasau si-i zise:
– Tata, sa-mi faci trei randuri de haine de fier, caci am sa fac o calatorie mare. Si toata silinta ce puse imparatul a opri pe fiul sau de la aceasta, fu in zadar. Daca vazu si vazu ca nu-l poate opri, porunci si numaidecat i se si facu hainele; dupa ce le lua, fiul imparatului incaleca si pleca. Un an de zile trecuse de cand calatorea; ajunsese prin pustietati nelocuite de oameni, si tot ratacind in sus si in jos, doua randuri de haine se rupsera si le lepadase. Nestiind ce sa faca, hotari a mai merge catva, si daca nu va putea descoperi nimic, sa se intoarca. Abia mai facu cativa pasi si iata ca zari o coliba. Se repezi intr-acolo iute ca sageata si indata si ajunse. Cand, o matusa sihastra, cum il vazu, ii si zise:

– Da bine, flacaule, cum ai ajuns p-aici pe unde nu se vede pasare cu aripioare, dar incamite om cu picioare?
– Mama, zise fiul de imparat, caut cele trei rodii aurite; nu stii d-ta incotro se pot afla?
– Nu stiu, dragul mamii, nici n-am auzit pana acum de asa minune, dara poate soru-mea sa stie, care sade putin mai departe de aici; de ai curaj sa mai mergi, poti sa o intrebi pe dansa. N-astepta sa-i zica de doua ori, si o tuli intr-acolo repede si merse, si merse, cale lunga neumblata, pana ce dete de o alta coliba, de unde asemenea iesi o matusa sihastra, si mai batrana, si mai scofalcita, care si ea ii zise:
– Cum ai ajuns p-aici, om cu picioare, pe unde unde nu vine nici pasari cu aripioare?
– Mama, zise fiul imparatului, caut cele trei rodii aurite, si dorinta de a le avea m-a adus p-aici, nu stii d-ta incotro se afla? La auzirea acestor vorbe, batrana incepu sa planga, apoi ii raspunse:
– Am avut si eu un fecior, care auzise despre acele blestemate rodii, si care, tot umbland dupa ele, intr-una din zile se intoarse schiop si in cele din urma isi rupse si capul pentru ele; daca as fi stiut atunci, dragul mamii, cum sa le gaseasca cineva fara primejdie, nu-mi pierdeam copilasul.

Cum auzi flacaul nostru, incepu a se ruga sa-i spuie cum sa faca sa le ia, iara batrana il povatui cum sa umble si cum sa se poarte, si daca va izbuti, l-a jurat pe tineretele lui ca sa se intoarca tot pe acolo, ca sa-i arate si ei acele rodii, dupa care sa prapadit fiul sau. Dupa ce i-a fagaduit ca se va intoarce, i-a multumit pentru sfaturile cele bune ce a priimit de la dansa, si ca o naluca pieri dinaintea ei, cand, dupa o calatorie inca do saptamana si mai bine, vazu un balaur cu o buza in cer si cu alta in pamant. Indata ce ajunse la dansul ii zise:
– Buna ziua, frate, si trecu inainte. Iar balaurul ii raspunse:
– Noroc bun, frate. Ajunse apoi la o fantana, mucegaita si plina de namol: el se apuca indata de curati si primeni apa din fantana si-si cauta de drum pana dete de niste porti incuiate, pline de praf si de paianjeni; curati acei paianjeni, scutura praful, dete poarta de perete si trecu inainte. In drumul sau intalni o brutareasa care stergea un cuptor cu tatele sale; cum o vazu, ii dete buna ziua, si taindu-si o bucata din haina sa, ii zise:

-Tine asta, leiculita, de sterge cuptorul. Iara ea, luand-o, ii multumi. La spatele cuptorului, fiul imparatului vazu o gradina ca un rai, in care se rataci catva timp. In cele de pe urma vazu cele trei rodii cum atarna de o craca in pom; isi facu curaj, scoase cutitasul si taie craculita de care erau atarnate, si o tuli d-a fuga inapoi. N-apuca sa faca zece pasi si toata gradina incepu sa tipe si sa cheme in ajutor pe brutareasa, portile, fantana si pe balaur.
– Ba aia-i vorba, raspunse brutareasa, ca de cand sunt urgisita a sta aci, nu s-a indurat nimeni sa vie a ma scuti de arsatura de toate zilele.
– Ca alt gand n-am, raspunsera portile, ca de cand suntem facute, n-a venit nimeni sa ne mai scuture, sa ne deschiza, de intelenisem asa.
– Ba sa ne iertati, zice fantana, ca de cand sunt facuta, mana de om n-a venit sami curete apele, incat ajunsesem a ma imputi.
– Ba ca chiar, raspunse si balaurul, ca de cand sunt osandit a sta cu gura cascata si cu ochii sticliti la stele, nimeni nu mi-a dat macar o buna ziua, si sa-mi zica frate. Acest om ne-a scapat de urgia ce era pe noi, si ne vom cauta de treaba.

Fiul imparatului, care facuse intocmai cum il invatase batrana, se intoarse pe la dansa si dupa ce-i multumi si-i dete si ei cate ceva, pleca sa se intoarca la imparatia tatalui sau. Pe drum, ce-i veni lui, vazand ca nu mai poate rabda, scoase cutitasul si taie una din rodii, ca sa guste si sa se incredinteze de bunatatea lor. Cand, ce sa vezi? Deodata iese din rodie o fata, ca o zana de frumoasa, si indata incepu a striga cu glas mangaios:

– Apa, apa, ca mor. Intoarse fiul imparatului ochii in toate partile sa vaza apa; dara geaba, apa nu era, iara fata cazu si muri; p-aci era sa caza si el, dara se tinu. Tot mergand el, nu putu sa tie pana sa nu guste dintr-o rodie si scoase cutitasul de taie inca una; deodata, iese si dintr-insa o fata ca o zana, si moare ca si cea dintai, fiindca n-avu apa sa-i dea. Mahnit de ciudata intamplare, mergea catre imparatia tatalui sau cu rodia care ii mai ramasese, si se uita la dansa ca la un cires copt; si merse pana ajunse la o campie frumoasa pe unde incepu a cunoaste urme de oameni. Aici ii mai veni inima la loc, si se puse jos sa se odihneasca nitel. Gandul lui nu se lua de la rodii si de la fetele cele frumoase ce murisera; si tot gandindu-se se aprinse in el dorinta de a gusta din rodia pe care o mai avea, incat nemaiputandu-se tine, otari sa o taie si pe aceasta, dara temandu-se sa nu i se intample ca si cu celelalte, cauta o fantana, lua apa in caciula, si acolo, la umbra unui copaci mare, taie si rodia care ii mai ramasese, cand ce sa vezi? unde iesi o fata ca soarele de frumoasa, si cu parul de aur.

– Apa! apa! striga ea. Si el ii dete de bau si o stropi cu apa, si asa scapa fata cu viata. Fiul imparatului ii da tarcoale, si se tot minuna de frumusetea si de gingasia ei. Apoi o lua de mana si ii zise:
– Sotie sa-mi fii si ea priimi. El nu voi sa o duca pe jos acasa la tata-sau, ca sa nu osteneasca, fiindca o vedea ca era putintica la trup incat ar fi baut-o intr-un pahar de apa, si asa de subtirica de parca era trasa prin inel. El o povatui sa se urce in pomul de langa fantana, si ii zise sa-l astepte acolo pana se va intoarce de la tatal sau cu cara imparatesti si cu calareti, ca sa o ia, fiindca el cunoscuse locurile ca nu mai este asa departe.

Fata cea frumoasa zise copaciului sa se lase jos, si el se lasa, apoi se puse in el si se ridica. Fiul imparatului ramase cu gura cascata uitandu-se la ea si la minunea cum de se lasase si se ridicase copaciul, apoi, rupand-o d-a fuga, sa te pazesti, parleo, ca ii sfaraia calcaiele de iute ce se ducea. Nu trecu mult de cand se duse fiul de imparat, si o fata de tigan veni sa ia apa din fantana, dar cand vazu chipul care stralucea in apa, crezu ca e al ei, si, spargand ulciorul, se intoarse fuga la muma-sa:

– Nu ma mai duc la apa, zise ea, o frumusete ca a mea nu aduce apa.
– Du-te la apa, arapino, ce tot spui astfel de fleacuri, ii zise ma-sa, aratandu-i coceanul maturei. Ea se duse si iara se intoarse, ca si intai, fara isprava si tot cu astfel de vorbe. Ma-sa intelese ca acolo nu e lucru curat si ii dete un ac vrajit sa-l tie in par, si o invata ce sa faca cu el la intamplare de ar da peste cineva p-acolo, si o trimise iara. Tiganca, cum ajunse la fantana, cata in sus si vazu de unde venea in fantana acel chip ingeresc.
– Suie-ma si pe mine acolo, rogu-te, zise tiganca, uitandu-se gales catre zana frumusetilor. Iara fata cu parul de aur zise copaciului de se lasa, lua pe tiganca ca sa-i tie de urat, si copaciul se ridica la loc. Stand ele la vorba, tiganca se lingusi si ruga pe fata, ca de voieste sa doarma nitel, sa puie capul in poala ei, si ea ii va cauta in cap. Fata se indupleca si se puse cu capul in poala tigancei, si, cand era sa o fure somnul, tiganca ii infipse acul otravit in cap, iara fata se facu o pasarica cu totul si cu totul de aur, si incepu a zbura de colo pana colo, pan cracile pomului. Atunci tiganca zise:

– Ah! fata de lele ce mi-ai fost, cum mi-ai scapat, eu socoteam ca dormi, dara, fie, tu n-o sa-mi scapi, iti viu eu tie de hac. Nu trecu multe zile si iaca si fiul de imparat cu oaste si calareti si cu cara imparatesti veni ca s-o ridice; iara tiganca, cum il vazu, ii zise:
– Da bine, imparate m-ai lasat sa te astept atata, incat soarele mi-a ars fetisoara si vantul mi-a batut perisorul. Imparatul, cum o vazu, ramase la indoiala si nu-i venea sa creaza ca ea este zana pe care o lasase el acolo. Dara, dupa vorbele ce-i zise, pare ca ar fi crezut, si deci se indupleca si o lua.

Nu stiu cum, nu stiu ce fel, dara parca-i spunea inima ca n-o sa fie ea; in sfarsit, daca nu vazu pe altcineva, pleca cu ea, si nu stia cum sa faca sa nu creaza tata-sau ca spunsese minciuni. Cand ajunse la curtea imparateasca, le iesi imparatul inainte, si ramase inmarmurit cand vazu in loc de zana frumusetelor, cu fata ca soarele si cu parul de aur, pe o arapina neagra ca fundul caldarei. Si macar ca fiul sau il incredinta ca soarele ii arsese fetisoara si vantul ii batuse perisorul, imparatului tot nu-i venea sa creaza. Insa n-avu ce face; de bine, de rau ii puse intr-o parte a palatului si tot amana cununiile. D-a doua zi chiar, in gradina imparateasca, in toate diminetile, venea o pasarica si canta cu dor de-ti rupea inima; apoi striga cat ii lua gura:

– Gradinar! Doarme imparatul?
– Doarme, ii raspundea gradinarul.
– Sa doarma somn dulce si mai dulce, de pe capatai sa s-aridice, adaoga pasarica. Dara cioroaica de imparateasa doarme?
– Doarme, ii raspundea.
– Sa doarma somnul de urgie, de acum pana-n vecie.

Si pe care pom se punea de canta, pe loc se si usca.Gradinarul spuse imparatului toata siretenia cu pasarea si cum se usuca pomii pe care se punea ea de canta. Imparatul se lua de ganduri. Mai toti pomii din gradina se uscara in cateva zile, mai ramasese unul. Atunci imparatul porunci sa puna pe fiecare craculita cate un lat, si asa se si facu; iara a doua zi, in revarsat de zori, veni la imparatul cu pasarea de aur care dedese in lat. Imparatul porunci de-i facu o colivie cu totul si cu totul de aur, puse pasarea in ea si, de dragul ei, o tinea pe fereastra lui.

Tiganca, cum auzi de istoria cu pasarea, ii trecu un fier ars prin inima. Se facu bolnava, mitui pe toti vracii cari spusera imparatului ca pana nu va taia pasarea de aur si sa dea imparatesei sa manance din ea, nu se va insanatosi. Plin de scarba imparatul nu se putea invoi la asta, dara, dupa rugaciunea fiului sau, o dete; ramase insa nemangaiat si din ce in ce ura mai mult pe tiganca. Luara, deci, pasarea si o taiasera, o fiersera si o duse imparatesei; iara ea, dupa ce se prefacu ca se insanatoseste, incepu a se gati de cununie.

Din sangele pasarelei crescu la fereastra imparatului un brad inalt si frumos, si era o minune cum de intr-o noapte crescuse asa de mare si falnic. Imparatul chema pre gradinar si-i porunci sa aiba cea mai marei ingrijire de acel pom. Iara tiganca, cum auzi, n-avu odihna si-i puse gand rau. Pricepuse, dracoaica, ca inca nu scapase cu totul si cu totul de primejdie. Se facu iara bolnava, mitui iara pe vraci, cari spusera imparatului ca pana nu va taia bradul sa-l fiarba si cu apa aceea sa-i faca baie, nu va trece imparatesei. Imparatul se supara pana la suflet, vazand ca logodnica fiului sau e piaza rea, fiindca de cand a venit ea, n-a avut parte de nici un lucru ce i-a fost lui drag.

Lasa sa taie si bradul ca sa nu mai aiba nici un cuvant a-l mai supara cineva cu ceva, si se hotari ca de aci inainte sa nu mai faca pe voia nimanui, daca ar mai da peste ceva care sa-i placa. Pe cand taia bradul, la care toata lumea se uita cu jind, o batrana cersetoare se opri si ea sa priveasca langa cealalta lume, si cand vru sa plece, lua cu dansa o surcea ce cazuse de la o tandara a bradului si o duse acasa. Baga insa de seama ca era un ac infipt in surcea; ea il scoase; si fiindca surceaua era oarecum maricica si lata o facu capac la oala care o avea si ea dupa sufletul ei. A doua zi pleca in prosteala ca totdauna; dara cand se intoarse acasa, ramase incremenita vazand coliba maturata si deretecata de-ti era draga inima sa privesti. Nu intelegea baba ce minune sa fie asta, adica cine sa fi venit sa-i faca ei astfel de bine.

Cateva zile urma tot astfel; in sfarsit hotari sa pandeasca, doara va da peste cel ce-i dereteca si-i pune toate alea la randuiala lor pan coliba si asa si facu. Intr-o zi dupa ce pleca, ea se ascunse si, uitandu-se pe furis, pe crapatura usii, vazu cum din capacul oalei sari o fata mai alba decat neaua si cu parul de aur.
– Cine esti, mama, zise ea, de imi faci astfel de bine?
– O fata fara triste, zise ea; daca ma primesti sa sez la d-ta, mult bine ti-oi face si eu dumitale.

Se invoira si ramase; ba inca baba se mandrea, ca asa fata nici in casa imparatilor nu se gasea, frumoasa si vrednica. Baba mergea mereu in prosteala, cum invatase ea, dara intr-o zi ii zise fata sa-i cumpere din targ panza si matase rosie si verde; baba, biet, din paralele ce adunase din cersit, ii cumpara. Fata isi cusu toata istoria pe doua sangulii; si dupa ce le ispravi, zise babei sa se duca cu dansele la imparatul, si cand va fi pe tron alaturea cu fiul sau, sangulia cusuta cu verde sa o puna pe genuchii imparatului; iara cea cusuta cu rosu pe ai fiului sau. Baba asculta si se duse; dara ostasii n-o lasa sa intre. Atunci ea facu zgomot, si imparatul porunci sa o lase a intra. Ea, cum intra, facu cum ii zisese fata, si iesi ca sa astepte sa vaza isprava. Cum vazura sanguliile, imparatul si fiu-sau intelesera totul. Porunci sa cheme pe logodnica imparatului si-i zise:

– Pentru ca o sa te faci imparateasa, trebuie sa te deprinzi a si judeca pe femei, cand judecatorii nu se domiresc la cate un lucru. Astazi ni s-a aratat cu plangere o femeie, care zise ca, avand un cocos de soi, cu mare cheltuiala a alergat prin tari de a cumparat si o gaina, asijderea de soi; ca vecina ei nu s-a multumit ca i-a omorat gaina, dara i-a furat si cocosul si l-a dat la o gaina d-ale ei, si asa cere dreptate. Ce zici despre aceasta?
– Zic, raspunse bahnita, dupa ce se gandi putin, ca femeia care a omorat gaina si a furat cocosul, cu moarte sa se omoare, si cocosul sa se intoarca stapanului impreuna cu gaina osanditei si cu ouale ce va fi facut.
– Bine ai judecat, raspunse imparatul. Eu sunt femeia cu cocosul, si tu esti care l-ai furat; gateste-te la osanda care tu insuti ai gasit-o cu cale.

Tiganca incepu a plange, a se ruga, a se jeli, dara toate fura degeaba. O dete pe mana ostasilor care fara mila ii rasplatira nelegiuirea ce facuse. Dupa aceasta se dusera cu totii la casa babei, si fiul de imparat cu tata-sau inainte ridicara pe fata cu toata cinstea; si dupa ce o aduse la palat, indata ii si cununara, si mare veselie fu in toata imparatia trei zile d-a randul, pentru ca s-a gasit vie si nevatamata fata cu parul de aur, dupa care atata a umblat fiul de imparat, si toti cu totul oropsea pe tiganca cand s-a auzit istoria nelegiuirilor sale. Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.