Casca, blegul,
într-o cuºcã
încropitã-n
grabã,
nici nu latrã,
nici nu muºcã,
scuturã
din labã.
ªi-o albinã
în balans
îi tot dã cu tifla,
iar cotoiul
de sub nas
îi înhaþã
chifla.
Vreau, degeaba,
sã-l învãþ
ºmecherii
o droaie,
cum sã sarã
peste bãþ
(fulger viu
în ploaie).
Cum sã vina
când îl chem
din picior
(zvârlugã!)
sã se-adune
colo, ghem,
gata iar
de fugã.
Dar, când vãd
cum cade-n bot
(vietate proasta),
„vai, sãracul
-mã socot-
sã-ºi fi rupt
vreo coasta?”
ªi-l culeg
speriat de jos
(deh, cuprins
de milã…),
pe când dânsul,
somnoros,
cascã lung
ºi-n silã…