Erau infimi, niºte scântei,
sau niºte picuri de luminã
ascunse-n iarbã. Printre ei,
dormeau flori splendide-n grãdinã.

Neluaþi în seamã nici de ele,
deºi pãreau de foc arnici
se îngânau de jos, cu stele
pe cer, fantastici licurici.

Pulsau încet, fermecãtor,
amestecaþi cu praf de lunã.
Ca semn de tihnã trupul lor,
îndeamnã cãtre ”noapte bunã!”