Într-o zi, pe la ‘nserat
Când cireºul s-a culcat,
O cireaºã mai frumoasã
ªi o cireºicã sfioasã
Tãifãsuiau fãrã ‘ncetare
Iar cireaºa striga tare:
“Eu sunt o cireaºã mare
ªi-s frumoasã fãrã asemanare!
Rangul ‘mi este mai mãreþ,
Neamul mi-e foarte semeþ…
Voi fi servitã ca gustare
Unui boier sau unui rege mare
Iarã tu vei fi mâncatã
La o masã micã ºi sãracã.”
Pe când astfel ea vorbea
Viermele din umbrã asculta…
El vãzând-o aºa frumoasã
ªi crezând-o mai gustoasã,
Pe gânduri nici un pic n-a stat
ªi din ea s-a înfruptat…
Cireºica cea micuþã,
Cea urâtã ºi slabuþã
De o fetiþã fu culeasã
ªi adusã la o masã
Nici mai micã, nici mai ‘naltã
Numai bine aºezatã…

Morala:
Precum proverbul vechi ne spune,
“Lauda de sine nu miroase a bine”!